Acum aproape doi ani, pe la începutul pandemiei, m-am apucat (să zicem) mai serios de Heartstone. Nici eu nu știu de ce, probabil plictiseala acută și timpul liber prea generos m-au împins pe aceste întunecate cărări, pe care zace calul mort ce e încă lovit cu sete de Blizzard, adică universul Warcraft. Cert este că mi-a plăcut ideea de joc deck-building, dar simțeam că parcă lipsește ceva. Am început să fac săpături pe unde apucam: pe Steam, pe grupuri de Facebook, chiar și pe Wikipedia și până la urmă am găsit jocul de cărți (cred că așa l-am traduce, chit că sună ciudat) ideal, Sfântul Graal pe care îl căutam. Astea fiind zise, după ce m-am săturat de Cruce Online, am descoperit și Nowhere Prophet.
Dacă Heartstone se bazează foarte mult pe faptul că în orice moment sigur mai sunt câteva mii de zăbăuci cu care să te duelezi, deci are partea de multiplayer extrem de bine pusă la punct, Nowhere Prophet e un joc singleplayer. Părerea mea e că developerii au făcut foarte bine că l-au lăsat singleplayer pentru că au reușit să aibă un atu foarte mare în fața lui Heartstone: povestea. Jocul e un deck-building RPG, deci controlezi un personaj anume, un tip carismatic care și-a adunat în jurul lui o armată de ciraci (reprezentați de cărțile de joc). Ei pornesc împreună spre un loc misterios, denumit Cripta. În scurt timp îți dai seama că te afli de fapt pe o altă planetă, una în care oamenii au abandonat civilizația modernă și au revenit la ocupații primitive, cum ar fi organizarea în triburi, canibalismul și pirateria (nu aia de pe Filelist). Tehnologia e privită cu venerație de mai toată lumea, monedele de schimb cele mai utile sunt bateriile, iar obiectele rămase de pe vremea civilizațiilor de mult apuse sunt folosite ca arme și unelte extrem de puternice. Te îndrepți spre Criptă doar pentru că ai viziuni în care un robot te îndeamnă să o faci, iar fiindcă tu venerezi roboții (sau măcar ești o persoană extrem de curioasă și știi faptul că tehnologia înseamnă bogătie) te hotărăști că neapărat trebuie să le faci pe plac. Traseul pe care o apuci e generat aleatoriu la fiecare încercare, așa că jocul cu greu poate să devină plictisitor. Dacă ești cineva care are apucături de rage quitter, adică dacă te apuci și dărâmi lucruri prin casă atunci când pierzi în joc, s-ar putea ca Nowhere Prophet să nu-ți fie pe plac pentru că jocul e un roguelite. Dacă nu ești familiarizat cu terminologia (fie, cu jargonul), roguelite e tipul acela de joc în care ai o singură viață și în care dacă mori trebuie să o iei cu totul de la început. Cam ca și în viața reală, doar că în asta nu suntem prea siguri că după ce murim ne apare în față butonul de New Game.
De ce să joci Nowhere Prophet? Povestea e foarte mișto, muzica chiar e excelentă (poți să găsești soundtrack-ul pe Youtube, merită ascultat) și grafica e bunicică. Nu te aștepta la ceva foarte eye candy, jocul are totuși sub 1Gb, dar își face foarte bine treaba. But wait, there’s more! E super faină senzația când începi să înțelegi cu adevărat jocul și ajungi să te folosești de combo-uri și de terenul de luptă pentru a câștiga foarte ușor lupte care până atunci ți se păreau imposibile. Trebuie să ai grijă atât de tine (să nu mori de la rănile din luptă și nici de foame) dar și de armata ta. Dacă totuși moare cineva, vei putea să-i înlocuiești la următoarea așezare peste care dai. Dacă ar fi să compar jocul ăsta cu oricare altul, probabil că cel mai similar ar fi Darkest Dungeon 2 (pe lângă Heartstone, dar cred că nu mai are rost să-l aduc în discuție). În ambele ai de-a face cu o călătorie spre o anume destinație, cu multe peripeții și câte o bătaie soră cu moartea, cât și faptul că amândouă sunt turn-based. Chiar și acum, după câțiva ani de la lansare, cred că jocul acesta merită atenția voastră.