Pentru mine, fascinația imersiunii în realitatea virtuală a început când am văzut filmul „The Lawnmower Man” (Omul care tunde iarba, făcut după povestea omonimă a lui Stephen King) cu Jeff Fahey și Pierce Brosnan. Erau acolo câteva dispozitive de realitate virtuală care pe mine m-au vrăjit și care anticipau exact funcționalitatea dispozitivelor VR ale zilelor noastre.
Ca să privim lucrurile dintr-o perspectivă cronologică și tehnologică în același timp, mi se pare relevant să amintesc că 1992, anul apariției filmului, este și anul apariției jocului „Wolfenstein 3D” pe platformă MS-DOS al companiei „id Software” și că existau și în anii 90 câteva prototipuri funcționale de ochelari de VR, cum ar fi Sega VR, Forte VFX1 sau Glasstron, însă acestea ori nu au fost lansate pe piață pentru publicul larg, ori aveau prețuri prohibitive și necesitau o infrastructură informatică virtual imposibil de achiziționat. Plus că mișcarea efectivă a capului nu era nici pe departe de e acum. Iar pentru consumatorul est-european, aceste dispozitive nu existau deloc.
Însă lucrurile s-au schimbat mult în ultimul sfert de secol. Pentru că, într-adevăr, cam de atâta timp a mai fost nevoie pentru ca tehnologia VR să devină accesibilă în colțul nostru de lume. Cred că nu greșesc prea mult când spun că anul 2016 a fost anul în care VR-ul a cunoscut adevărata explozie în rândul utilizatorilor, devenind un accesoriu accesibil pentru gameri și nu numai. În 2016 au fost lansate atât sistemul Oculus Rift cât și cel Play Station VR. Cam tot atunci au apărut și sistemele Windows Mixed Reality headsets, ale câtorva producători: HP, Dell/Lenovo și Asus. Și între timp au apărut și acele căști cu lentile, făcute special pentru telefonul mobil, care, în conjuncție cu un software de pe telefon care împarte pe ecran imaginea în două și cu sistemul de detectare a mișcării inclus tot în telefon, permit și ele utilizatorului un soi de imersiune în realitatea virtuală.
Cam atât cu generalitățile, acum să revenim la sistemul VR al consolei PlayStation 4:
Primul lucru pe care-l vei observa, odată ce vei depăși momentul frustrant în care vei urma cei 9 pași din manual și vei reuși să conectezi corect mulțimea de cabluri și cutiuțe la sistemul PS și la televizor (lucru pe care nu prea ai cum să-l greșești, de fapt), va fi acela că imersiunea pe care o oferă e totală. Îți va lăsa impresia că nu obstrucționează cu nimic orizontul vizual, că se mișcă instantaneu, de parcă ai privi într-adevăr într-o altă lume. Grație sistemului de poziționare ajutat de camera 3D a sistemului Play Station 4, ochelarii vor răspunde fără vreo întârziere perceptibilă la mișcările capului, nu va exista niciun fel de alunecare sau fragmentare a mișcării. În toate jocurile sau programele de entertainment VR pe care le-am experimentat, senzația a fost aceeași.
Și acest lucru nu e chiar de mirare dacă ne gândim că ochelarii au rezoluția Full HD 1080p, (960×1080 pe fiecare ochi), dată de un display OLED, iar poziția este monitorizată constant de sistemul de camere care urmărește cele 9 LED-uri de control de pe partea exterioară a ochelarilor. Partea și mai frumoasă e că, deoarece consola se leagă la ochelarii VR prin intermediul unei cutii de distribuție, pe ecranul televizorului se poate urmări ori o fracțiune din imaginea pe care o vede jucătorul, ori o imagine complementară, lucru care permite ca jucătorul care poartă casca VR să joace cooperativ sau împotriva altor jucători.
Și astfel ajungem la o altă componentă foarte importantă când analizăm un asemenea gadget, și anume software-ul aferent. Pentru PS VR, există o multitudine de jocuri sau alte aplicații, variind de la peisaje relaxante la filme de desene animate, comercializate la o varietate de prețuri, marea majoritate foarte accesibile. Există jocuri de tip shooter, există simulatoare de zbor, sporturi, curse cu diferite tipuri de vehicule, există muzee virtuale, întâlniri cu diferite animale sălbatice, există chiar misiuni spațiale sau filme adaptate pentru ca utilizatorul să intre în pielea personajului și să participe activ la acțiune.
Pentru unele dintre aceste aplicații este nevoie și de sistemul „Move”, adică de o pereche de manete care pot fi urmărite de către camera sistemului PS simultan cu casca și care vor aduce și mișcarea mâinilor utilizatorului în lumea jocului. Însă nu pentru toate, jocurile de tip curse, majoritatea shooterelor sau aplicațiile de tip „visiting” neavând nevoie decât de cască și de controlerul standard al PS-ului.
Personal, recomand cu căldură suita „VR Worlds”, aplicație care vine gratuit împreună cu ochelarii VR, în unele „bundle”-uri. Există acolo jocuri de mai multe genuri, foarte bine făcute, care-ți vor deschide apetitul spre un gen anume de „VR experience” sau pentru toate. E un teaser și pentru iubitorii de curse, și pentru cei care preferă explorările naturii, și pentru sportivi, și pentru cei care apreciază „fisrt person shooter”-ele fără cine știe ce storyline, și pentru cei care cred că povestee e cel mai important element al unui joc. Aceste jocuri sunt: The London Heist, Danger Ball, VR Luge, Scavengers Odyssey și Ocean Descent, iar lor le voi acorda articolul din numărul următor, în care voi vorbi mai pe larg despre experiența de joc în VR Worlds. Și poate voi mai povesti și despre alte jocuri de VR în episoadele viitoare.
Acum voi mai spune doar că, deși tehnologic mi-a părut foarte bun, produsul are totuși unele minusuri peste care se poate trece greu. Primul și cel mai mare mi s-a părut a fi imposibilitatea de a regla distanța dintre pupile. Lucru de înțeles, dacă ne gândim la complicațiile cumplite care ar deriva din introducerea acestei adaptabilități, dar care vine cu unele dezavantaje clare. Datorită distanței fixe, lucrurile de la periferia câmpului vizual pierd din claritate, imaginea finală fiind un compromis. Pe fiecare ochi în parte poți obține o imagine perfect clară, în toate direcțiile, însă nu pe amândoi deodată. Cel puțin în cazul meu, bănuiesc că am capul prea mare. Sistemul permite totuși un reglaj al distanței față de ochi, lucru care contează foarte mult și care le permite ochelariștilor să-și poarte ochelarii proprii între ochi și lentilele VR, lucru recomandat de producător. Și mai există o rotiță de strângere, și asta e tot.
Al doilea mare minus ar fi piesa cu care ochelarii se fixează de fața utilizatorului, deoarece e făcută din cauciuc. Da, din cauciuc. Evident că-ți va transpira fața și ți se vor aburi lentilele, de va trebui să tot dai jos ochelarii și să-i cureți de câte nu-știu-câte ori pe joc.
Al treilea punct slab al setului de VR îl reprezintă, după mine, căștile, pentru că sunt de tipul dopurilor. Din fericire, ochelarii au o mufa standard jack, deci se pot conecta orice fel de căști, cu prețul însă unui fir care se va legăna pe lângă tine în timp ce te joci, alături de cel al ochelarilor. Nu cred că ar fi fost prea greu să includă o pereche de căști decente, sau măcar să construiască casca astfel încât căștile să se poată fixa cumva de ea. Nu vei putea folosi chiar orice fel de căști, pe unele nu ți le vei putea pune pe urechi, pentru că nu prea vor avea loc.
În general, aparatul în sine arată cam a „low-end” datorită plasticului de slabă calitate și cauciucului și lasă impresia de fragil. Însă e de departe cea mai avantajoasă variantă pentru a experimenta la o calitate mai mult decât decentă realitatea virtuală. Nu e chiar cea mai ieftină variantă, cum spuneam, există și posibilitatea achiziționării unei perechi de ochelari în care se introduce telefonul mobil, iar acesta din urmă va încerca să facă și el o oarecare treabă. Dar acea soluție e una pe care nu aș numi-o decentă.
Dacă ne gândim că întregul sistem Play Station 4 plus VR costă mai puțin decât un telefon „la modă” (nici măcar nu e nevoie să ne gândim la unul scump, ci la unul să zicem cu performanțe medii), atunci cred că îmi pot opri pledoaria aici.
