K, încă o lună, încă un SFist despre care n-ar strica să zicem una-alta. So here I go again!
Andy Weir, alături de încă vreo două nume ale generației tinere (Hugh Howey îmi vine în minte instant), este dovada vie a faptului că se poate. Individul s-a lansat pe orbita SF-ului cu smash hit-ul Marțianul (Paladin, 2015, traducere Iulia Anania). Dincolo de frumusețea cărții, este absolut interesant modul în care aceasta a ajuns să fie publicată și, ulterior, ecranizată. Pentru aceia dintre noi care au „săpat” mai puțin, poate nu strică să menționăm că, înainte de a fi publicată, afacerea asta a stat cu anii pe Amazon. Cu anii! Doar că, stând acolo, a adunat cohorte de fani, iar aceștia au început to roll the story până când, brusc, Marțianul a devenit un colos al literaturii SF din noul mileniu, în pofida începuturilor mai mult decât umile (0.99$ pe Amazon). Stilul colocvial, aflat extrem de aproape de cititor, umorul de bună calitate presărat pe ici pe colo, probabil cu scopul de a mai reteza din aerul sec al bagajului științific, în care abundă cartea, fac ca lectura să fie ușoară, deși memorabilă. Evident, ca în multe alte cazuri asemănătoare, cartea este mai fun decât filmul, însă nici acesta din urmă nu este deloc de lepădat. Actually, I really, really enjoyed it!
Artemis este cea care mi-a căzut cel mai puțin bine la stomac. A nu se înțelege cumva că nu este bună, că este, însă a venit fix între Marțianul și Proiectul Hail Mary, adecatelea timing-ul a fost cum nu se poate mai rău! În opinia mea, Artemis (Paladin, 2019, traducere Mihai-Dan Pavelescu) a reprezentat încercarea lui Weir de a intra în lumea SF-ului mai complicat, aia cu intrigi, politici, backstabbing & so forth. Orașul de pe Lună, cel care dă și titlul cărții, este „adevăr”, condeiul autorului este la fel de plăcut, dar… dar… nu te poți abține să nu-ți spui, pe măsură ce citești, că something is missing. La rigoare, n-aș putea pune degetul pe elementul lipsă, însă sentimentul a rămas acolo, până la momentul în care am citit ultima propoziție. Așadar, not that bad, not that good either, probabil „merge” ar fi cel mai bun cuvânt pentru a o descrie.
Ei, da’ vine Proiectul Hail Mary (Nemira/Armada, 2021, traducere Iulia Anania) după, și cerurile se înseninează din nou! Nu cred că Weir și-a propus să dreagă busuiocul după Artemis cu ultima lui carte, dar dacă un asemenea gând i-a trecut prin căpșor, atunci a reușit la modul magna cum laudae. La același nivel al complexității cu Marțianul, din punct de vedere al elementului tehnico-științific exploatat, folosindu-se din nou de tușa de umor care părea a-i fi marcă, Proiectul Hail Mary pleacă de la o premisă absolut „insane”, anume cea a unui organism care face Soarele să dispară. Ei bine, de la acest „astrofag”, care dă bătăi de cap întregii omeniri și care reușește (nu pentru prima dată în lumea SF) să o unească în jurul unui scop comun, pornește o întreagă aventură, demnă de orice alt space opera la care ne-am putea gândi. Avem, aşadar, nave spațiale, doldora de tehnologie la care momentan visăm, avem extratereștri, întâlniri de gradul X în spațiu, avem, cum s-ar spune, „di tăti”. Unde mai pui, extratereștrii nu sunt răi, nu sunt nici măcar verzi, ba mai mult chiar – chiar dacă sunt suficient de avansați încât să zboare prin spaţiu, încă nu au dat lumii lor un Einstein care să le explice ce și cum despre teoria relativității (truth be told, mă cam săturasem ca noi să fim întotdeauna cei mai înapoiați din punct de vedere al gradului de civilizație tehnică), așa că Weir face ca noi să le explicăm alienilor treaba cu relativitatea. Una peste alta, aș zice că Proiectul Hail Mary este un adevărat page turner… știți dvs., genul acela de carte la care iți spui “well, e abia 01.12 a.m., mai am timp de capitolul ăsta”.
Pentru cei care nu cunosc autorul acestor rânduri, sau pentru cei care-l cunosc mai puțin, menționez că, dat fiind trecutu-mi presărat cu lecturi SF, este destul de greu să mă convingi (mai ales dacă ești a newcomer) să-ți cumpăr fiecare dintre cărțile pe care le-ai pus pe tapet (nu de alta, da’ la aproximativ 800 de volume SF în bibliotecă, nu prea mai am pe unde le pune). Andy Weir a reușit cu brio. Nu știu dacă asta spune ceva pentru dvs., probabil că nu, dar in my books, it does!
