Probabil și lui Bernard Werber i se aplică celebrul „Nimeni nu este profet în țara lui”. Adecătelea, dacă până și în Franța, ultima redută a cărții, se întâmplă ca o operă fabuloasă să treacă neobservată, ce să mai ceri de la alții?! Norocul, întâmplarea sau ambiția, ori cine știe ce altceva, au făcut ca Furnicile, prima carte din serie, să fie publicată și în Coreea de Sud, unde Werber este a living god iar cărțile i s-au vândut mai bine decât în Franța (cu această ocazie, le mulțumesc coreenilor pentru palma dată francezilor, am un dinte al dracu’ de lung împotriva ăstora din urmă), și așa am ajuns și noi, restul lumii, să luăm cunoștință de existența seriei ăsteia.
Furnicile este tot ceea ce cititorul își poate dori de la un roman SF. Idei aparent trăsnite, dar care par atât de la îndemână încât ajungi să te întrebi cum de nu te-ai gândit tu la ele. Personaje cel puțin la fel de duse, însă de geniu (nu degeaba se spune despre franțuzi că au cel mai mare număr de genii ratate pe cap de locuitor). Enigme de rezolvat, puzzle-uri care mai de care mai complexe, scenarii desprinse din viața cotidiană, toate acestea făcând ca pagina să se întoarcă, pur și simplu, singură. Cel mai important, însă (cel puțin in my books), este numărul fesenistic de mare de trimiteri și referințe la diversele domenii acoperite de cunoașterea umană, acesta fiind, desigur, climax-ul cărții. Toate regăsindu-se în ceea ce autorul a numit, pe bună dreptate, Enciclopedia cunoașterii relative și absolute.
Este absolut imposibil să încerci a sumariza conținutul seriei ăsteia. Im-po-si-bil! A, așa, văzută din avion, pare a fi o trilogie scrisă despre o societate în apropierea căreia trăim fiecare dintre noi, pe care chiar credem că o cunoaştem (la urma urmei, toți știm câte ceva despre furnici), dar care, în realitate, ne poate prezenta atât de multe surprize. Prin urmare, nici măcar nu o să mă obosesc a scrie mai mult pe temă, o să mă rezum la îndemnul “cetiți seria Furnicilor!”, urmând să aștept, cu o altă carte bună în mână, aprecierile de rigoare la adresa seriei respective și a autorului lor.
Evident, Werber nu se putea însă opri la o trilogie adevăr. No, seῆor, trebuia să meargă mai departe și să scrie încă una, care începe cu Thanatonauţii (tradusă în românește de Nemira a long, long time ago, pe când Nemira publica SF de calitate), continuă cu Imperiul îngerilor (tradusă de Lucman – oare mai există editura asta?), și se încheie cu Nous les dieux (netradusă încă?!). Aici, autorul explorează teme “grele”, precum moartea, viața de după, sufletul, Raiul (în fața căruia până și cogeamitea Victor Hugo stă la coadă, așteptând să fie lăsat să intre), precum și altele asemenea. La urma urmei, Werber a spus dintotdeauna că el nu scrie SF, ci mai degrabă scrie ficțiune filozofică (mai cunosc eu pe unu’, GP Ermin, care ar face bine să-i măture puțin atelierul maestrului Werber și să mai învețe câte ceva de la el, dacă vrea să intre în categoria respectivă). Partea fun în legătură cu trilogia asta este că personajul emblematic al Furnicilor, anume Edmond Wells, apare din nou, într-o postură ușor schimbată, în Imperiul îngerilor. Nu dezvălui mai mult, vă las pe boieri dvs. să-l descoperiți făcând, o dată în plus, ce știe el să facă mai bine.
De sine stătătoare, deși urmează întrucâtva parcursul trasat deja în celelalte, Veriga lipsă este, la rândul ei, o scriere interesantă. Aici, Werber explorează, folosindu-se mai mult sau mai puțin de același procedeu narativ, una dintre tezele care încă seacă omenirea, anume cei doi cromozomi lipsă ce stau la baza separației dintre noi și rubedeniile noastre “de la țară”, maimuțele antropoide. Diferența notabilă între aceasta și seria Furnicilor este că, aici, accentul este pus pe personajele umane (reporteriţa Lucrece Nemord fiind something of a femme fatale. Mărturisesc că mi-a plăcut mai mult de ea decât de Isidor K).
În încheiere, dincolo de îndemnul la lectura lui Werber – pentru un cititor de SF, individu’ este a must, deși garantez că va fi o lectură plăcută și pentru cititorul oarecare – menționez că franțuzul a mai dat o dată lovitura, în septembrie 2021, cu ultimul său titlu, La Prophétie des abeilles. Sper că l-o traduce cineva și p-ăsta în română, franceza mea a avut de suferit în ultimii 20 de ani. Dacă nu, o citesc așa. E musai.