… și veni iar timpu’ pentru un nou #omagiuliterar. Doar că, de data asta, atenția mi se îndreaptă către unu’ dintre zeii aflați încă în viață (oho-ho, și sper că pentru quite a while, avandara în videre că individu’ face parte din generația tânără a autorilor SF care s-au făcut remarcați la nivel mondial). Adecătelea și cum ar veni, astăzi vorbim despre Hugh Howey.
Pentru cei care n-au apucat încă să-l cetească, individu’ este autoru’ seriei care stă la baza ultimului serial în vogă, anume Silozul. Prima carte din serie, cea care dă și titlu’, a apărut (evident!) în .ro pe vremea când Nemira (binecuvântată fie-i amintirea!) încă publica roman SF de care nu avea de ce să-i fie rușine. (Bine, între paratenze fie spus, nu este vina editurilor că nivelu’ scriiturii SF cam lasă de dorit în ultima vreme. Adecătelea, dacă te uiți cine/ce a luat mai știu eu ce premiu, de la Nebula la AC Clarke, îți vine să te iei cu mâinile de cap. Da’ asta este alta poveste, divaghez. Mă rog, poate nu divaghez atât de mult, mai degrabă îmi vărs ofu’ de cetitor de SF care nu prea mai are ce noutăți ceti în ultima vreme.)
Așa, revenind… Silozul. Blew my mind din secunda doi. Ca să mă explic, ar trebui să spun că, deși mi se pare genul literar unde șabloanele se aplică cel mai puțin, și SF-ul are, totuși, canoanele lui. Well, pentru un SF distopic/post-apocaliptic, așa cum este cazul seriei ăsteia, Howey a reușit cu succes să evite multe dintre aceste șabloane. Zelazny, Orwell, Vonnegut, NL Wood, V. Roth, McCarthy & co au versiuni pe undeva similare ale viitorului, poate cel mai fun scenariu fiind cel al așa-numitelor road books în tușă SF (Copiii lui Faraday, Drumul iadului și Drumul come instantly to mind).
Ei bine, Howey a marjat pe o altă ipoteză, și cre’că ăsta a fost elementul care a făcut seria să devină un page-turner, anume pe faptul că întreagă actiune se petrece în subteran. Sigur, ne-am putea gândi la Metro al lu’ Gluhovski, numa’ că, spre deosebire de societatea mutanta a metroului moscovit, societatea umană imaginată de Howey este una perfect funcțională, fără creaturi întunecate, fără războaie care să antreneze supraviețuitorii într-o luptă epică, fără nimic din așa ceva. Pur și simplu, în urma unui eveniment pe care (aproape) nimeni nu și-l mai aduce aminte, omenirea s-a retras în subteran și își continuă viața acolo.
Desigur, ca în orice roman distopic, viața în Siloz nu este idilică. Avem și aici caste, avem și aici proscriși, avem și indivizi dispuși să facă orice pentru a-și asigura nu doar un loc aflat mai sus pe scara socială, ci și supraviețuirea, secrete, vreo câteva crime ce-și cer rezolvarea, un erou și un anti-erou. Cu amendamentul că eroul din Silozul este o ea, o individă ce ar fi putut să-și trăiască viața în cadrul uneia dintre castele superioare, însă ca urmare a unor evenimente pe care trebuie să le cetiți dvs. înșivă, a ajuns la chiar nivelul cel mai de jos al acestui sistem. Pe de altă parte, a ajuns la nivelul care asigura supraviețuirea Silozului.
Și ca în orice SF distopic care-și merită lectura, accentul este pus și aici pe om, din perspectiva homo homini lupus. Indiferent unde s-ar găsi, indiferent de circumstanțele în care viețuiește, se pare că omul va fi întotdeauna dominat de întunericul dinlăuntru, cedând impulsului care l-a bântuit din cele mai vechi timpuri. După cum spunea un personaj dintr-un alt SF distopic: “What do men of power want? More power!” Perfect aplicabil și în cazul de față.
Succesul de care s-a bucurat prima carte a seriei l-a făcut pe autor să mai scrie încă două. Și deși nici Generațiile (bună), nici Începuturile (a mai slabă dintre toate) nu sunt deloc rele, ba aș putea spune că sunt mai mult decât onorabile, aproape ca în cazul fiecărei serii în care prima carte a fost stellar… și aici se simte o oarecare diferență între ele. Tolerabilă însă, ceea ce face ca și celelalte două titluri ale seriei să poată fi cetite fără noduri.
Una piste alta, bre boieri dvs., Silozul merită. Merită cu vârf și îndesat. Și cartea, și serialu’.
1 comentariu
Felicitari lui Hugh Howey pentru aceasta minunata serie si pentru modul expert in care a reusit sa lege diferite elemente SF intr-un roman ce nu cade deloc usor in categorii. Si chiar daca, ca in cazul tuturor cartilor, mai poate fi lucrat la nivelul actiunii, la felul in care personajele se dezvolta de-a lungul volumelor, sau la modul in care factorii SF joaca un rol important in evolutia intrigii, tot ramane o minune, ce capata dimensiuni si mai hiperbolice atunci cand privesti lumea imaginata, starile si sentimentele personajelor, si modul in care intrigile si sub-intrigile se amesteca – iar firul narativ se tese exact asa cum vreau eu sa-l ceteasc. Semne ca cei de la Nemira stiau bine ce selectionau!