În opinia mea (și nu numai, din fericire), Kim Stanley Robinson este unul dintre cei mai “grei” autori de SF out there. Evident, ceea ce l-a propulsat în atenția lumii a fost trilogia Marte, trilogie care, în aceeași opinie a mea, rămâne una dintre scrierile de căpătâi despre terraformare și despre eventuala colonizare umană a spațiului. Range-ul literar de anvergură este dat de faptul că Robinson nu scrie doar SF, ci și ficțiune istorică (Șaman, The Years of Rice and Salt), însă indiferent cât de bine ar scrie orice alt gen literar, tot operele SF rămân cele de bază.
Și-așa ajungem la ultimul său roman, Ministerul pentru viitor (Nemira/Armada, 2022). Aparent, nimic nou sub soare, Robinson rămâne același individ obsedat de ideea conservării mediului și a echilibrului ecologic, precum și de cea a dezastrelor ce vor lovi umanitatea în cazul în care aceasta nu va deschide ochii asupra unei probleme ardente. Spre deosebire de seria “Știință în capitală”, de care se apropie ca tematică, structura cărții este diferită, Robinson abordând, pentru întâia oară, o altfel de “scriere”.
Ca și până acum, scrie dens, condensat, lectura putând fi catalogată, nu de puține ori, drept aridă. Nu m-ar mira ca unii dintre cititorii săi fideli să spună că le-a trebuit un dram de determinare pentru a o duce la capăt. De ce? Pentru că, pe alocuri, condeiul pare puțin… dezorganizat, lipsit de structura atât de bine ținută sub control în lucrările precedente. Aș zice însă că este o aparență, pentru că, spre deosebire de orice alte titluri de până acum (Marte, Aurora, 2312, 40 de semne de ploaie etc.), Robinson încearcă altceva. Dacă i-a ieșit? Nu știu! Este totuși lipsit de importanță, cu adevărat relevant este faptul că, deși individul este considerat unul dintre cei mai buni scriitori de SF în viață, așadar fiind îndreptățit să călărească cu succes o rețetă literară pe care cu siguranță o deține, el încă este dispus să experimenteze, daca nu chiar să inoveze.
Una dintre ideile fun ale cărții este că omenirea viitorului (you know, copiii copiiilor copiiilor noștri) primește drepturi de reprezentare în fața lumii actuale, împrejurare care dă peste cap politica planetară. Restul ideilor fun merg înspre obsesiile de-o viață ale lui onor Robinson, echilibrul climatic, protejarea mediului, acțiunea și măsurile luate la nivel politic și social pentru a opri o alunecare pe panta dezechilibrului pe care, frankly, cred că o putem observa cu ochiul liber deja. Bagajul științific este, ca de obicei, solid. Soluțiile de fiction pe care le propune sunt – cel puțin unele dintre ele – de un elementar bun simț. De altfel, asta-i partea reprezentativă pentru Robinson, aș zice, anume că, pe măsură ce citești, te trezești dând din cap la soluția propusă în paragraful X ori în propoziţia Y (cea care privește oprirea topirii ghețarilor este atât de naturală încât îți vine să te întrebi cum de nu te-ai gândit tu la ea).
Sigur, în aproape 700 de pagini nu poți vorbi doar despre mediu, prin urmare trebuie să mai inserezi un eveniment tragic (declanșatorul), un personaj emblematic afectat de acesta, key characters ale căror destine se întretaie cu cel al personajului de dinainte, poate chiar și o urmă de romance… cu alte cuvinte, trebuie să ai un plot. Măiestria dintotdeauna a lui Robinson a fost de a angrena personajele sale în vortexul climatic. Evident, i-a ieșit și de data asta, chiar dacă, așa cum subliniam în cele precedente, acum scrie întru câtva diferit.
Închei prin a spune că titlul ăsta a reprezentat o îndelung așteptată gură de aer. Yup, am o problemă (majoră!) cu reeditările la reeditări la reeditări Dune (Nemira), Asimov (Paladin), ASoIaF (tot Nemira) și încă alte vreo două. Nici nu-mi mai aduc aminte de când n-am mai citit ceva așa bun sub egida Nemira/Armada. Posibil să fi fost tot KS Robinson, cu Aurora. Da’ au trecut trei ani de la publicarea ei deja…
