În decembrie trecut îl „omagiam” pe Arthur C. Clarke (întru readucere aminte, menționez că numele/titlurile care apar aici corespund datei de naștere a ăluia pe care-l fac de râs). Pe undeva, it makes sense să-l fi scos pe el al primulea la tablă, și asta nu neapărat mulțumită scrierilor sale, cât mai degrabă pentru influența pe care a exercitat-o (și încă o exercită) asupra lu’ yours truly. Da’ iaca, mai veni un decembrie peste noi, așa că este timpu’ să vorbim despre un alt zeu.
Contrar unor potențiale așteptări (câțiva dintre boieri dvs. vor înțelege la ce mă refer cu „potențiale” ăsta), de data asta nu vorbim despre unu’ dintre cei aflați deja în Panteonul SF-ului mondial, pe numele lui PK Dick, deși, născut în decembrie la randu’ lui, poate că ar merita și el o tăvăleală. Probabil că în decembrie viitor, dacă nu avem vreo întâlnire incandescentă cu vreun asteroid neobrăzat, vom vorbi și despre el. Acu’, însă, vorbim despre Robert Charles Wilson.
Spre ușoara mea surprindere, numele este mai puțin cunoscut. Există ceva circumstanțe atenuante în sensu’ ăsta, și anume că, spre deosebire de cei doi titani menționați în cele precedente, RC Wilson este un zeu care încă ființează printre noi. Tot spre deosebire de cei doi, RC Wilson a luatara o singură dată un Hugo, pentru Spin (în română, Turbion, Nemira, 2008). Afacerea asta este capu’ de afiș al unei serii ce mai include Axa (Nemira, 2010) și Vortex (Nemira, 2014). Ei, și de-aici apar norii negri ai orizontului, bre boieri dvs.
Diferența dintre Turbion și celelalte două este semnificativă. Mă cujetez că asta este problema oricărei serii out there, anume că prima este mind bending (I’m thinking Dune, Fundația), în vreme ce următoarele nu se mai ridică la același nivel. Aș putea cârcoti, spunând că primele patru din seria Dune sunt adevăr toate, da’ again, nici măcar Copiii Dunei nu se ridică la nivelul Dune, aș putea spune la fel și pentru seria Fundației, da’ mă duce gandu’ la Hyperion, a lu’ Simmons, și iaca contra-exemplu’. În fine, divaghez…
Așadar, Turbion. Ingredientu’ unei capodopere, in my books (indiferent dacă vorbim despre SF sau despre alt gen literar), este melanju’. Un melanj în care locu’ prim este ocupat de idee/idei (evident, cu un plus pentru teza secundă), urmat îndeaproape de condei, personaj, plot, temă/teme abordate etc. Cu cât îmi dai mai mult din astea, cu atât te cetesc mai cu nesaț. Well, Turbion livrează la greu. Spuneam pe undeva că, la capitolu’ stand-alone, Turbion face față fară să-și plece câtuși de puțin ochii oricărei alte capodopere a genului, numească-se ea Sfârșitul copilăriei (că vorbirăm de Clarke) sau Clanurile de pe Alfa (că vorbirăm și despre PK Dick) or whatever other title one could think of. Amalgamu’ de hard SF, religie, literatură puternic ancorată în contemporan, ba chiar și ușoara (la rigoare, foarte ușoara) tușă de romance satisface până și pe cel mai al dracu’ cetitor. (Nush dacă v-am spus, da’ eu mă încadrez în această din urmă categorie, și totuși Turbion blew my mind. Actually, cre’că este ultimu’ SF atât de capodoperă despre care pot spune un atare lucru, deși trecură niște ani de la publicarea lui, iar pe sub ochi îmi mai trecură câteva titluri. En fin…)
Așa cum anticipam, în succesu’ de care s-a învârtit Turbion rezidă și semințele “decăderii” (a se citi cu ghilimele) celorlalte două. Dacă ar fi fost publicate separat (pen’că ele pot fi cetite separat, între prima din serie și continuările sale existând just a loose connection) aș fi spus, cred, că sunt bune către foarte bune. Venind însă după nenorocirea aia de Turbion, așteptările au fost atât de mari (evident, în mod nejustificat, știut fiind că un cap de serie este rareori urmat de o continuare care să se ridice la același nivel), încât nu am putut (și încă nu pot) să-mi ascund ușoara dezamăgire cu care am rămas după ce am dat ultima pagină. Da’ again… mai bine zicem Ave! pentru Turbion, și doar sar’mâna pentru astelalte două, decât să zicem “mda, încă un Hugo acordat pentru maculatură”, așa cum este cazu’ pentru unele titluri mai noi…