Saramago(timp de citire: 7 minute)

Mă-ntrebam, filozoficește asa, ce înseamnă SF. Adică, pe-aici toată lumea știe, sau ar trebui să știe, ce înseamnă science-fiction, da’ again – ce este SF-ul? De unde începe? Până unde ajunge? Cum îl definești? Care sunt regulile după care el funcționează, este scris, este văzut, este citit și răspândit? Aparent, sunt întrebări cu răspuns relativ ușor, chiar dacă multiplu. Then again, maybe not.

Dacă întrebăm iubitorul de sci-fi de unde începe acest curent literar, în 99% dintre cazuri răspunsul va fi H.G. Wells, Jules Verne, eventual Marry Shelley. Prea putină lume se duce însă cu gândul la Lucian din Samosatta, probabil unul dintre cei mai celebri ultimi păgâni, care a scris primul despre oamenii de pe lună și despre războiul ce părea, at temporis, inevitabil de purtat cu aceștia. Dacă l-am întreba pe adolescentul zilelor noastre ce este SF-ul, răspunsul va veni instant: Batman, Superman, Iron Man, Ant Man, Spiderman, Aquaman, de fapt, toată pleiada asta de nume cu man la sfârșit, la care, probabil, va mai adăuga Wonder Woman (de fapt, tot man la final), Picard și Lucy. Cât de mult vorbim despre SF în fiecare dintre cazurile menționate? Ei bine, vocile sunt împărțite, unii spunând că nu vorbim aproape deloc despre așa ceva, ci doar despre o singură idee, cea a super-puterilor, în vreme ce alte voci susțin că este, totuși, SF ceea ce vedem acolo, în principal pentru că puterile respective sunt dobândite prin câte-un laborator (Captain America, Ant Man, Iron Man etc.) unde, în general, ceva merge fie foarte prost, fie foarte bine.

Și-atunci, vin și eu și mă întreb, în plin centenar Saramago (evident, ăsta era scopul ascuns al unei introduceri atât de lungi): unde începe SF-ul? Pentru că, la rigoare, orice librărie de pe lumea asta îl încadrează pe celebrul portughez oriunde, numai la literatura science-fiction nu. Well, I stand to differ. Fie și numai pentru faptul că, atunci când sunt rugat să menționez un nume, să avansez un titlu care ar putea reprezenta primul pas făcut în lumea SF, aș vrea să-l pot menționa și pe acesta.

Și haidem să vedem daca mă înșel (de fapt, sunt singur că nu este cazul), dacă forțez cumva limitele definiției clasice a literaturii science-fiction (poate), sau dacă am dreptate (evident că am!). Opera care l-a propulsat pe portughez către celebritate este Memorialul de la Mafra, în domeniul .ro ea fiind cunoscută și sub titlul de Memorialul mânăstirii. Avem aici de-a face cu o ficțiune istorică a la carte, doar că… doar că, în cadrul acestei ficțiuni istorice, unul dintre savanții vremii inventează o mașină care zboară. Afacerea asta este pretty SF to me, cu atât mai mult cu cât inventatorul purcede la drumul lui în mod științific, pe bază de trial & error, în cele de din urmă ajungând să inventeze mașina care zboară, de foarte mare interes fiind și elementul care o propulsează prin aer (vă voi lăsa plăcerea să descoperiți asta). Dacă ar fi să încadrez undeva lucrarea respectivă, nici măcar n-aș clipi când aș spune literatură cu elemente de hard SF.

Putem vorbi însă și despre distopii, range-ul literar al portughezului fiind semnificativ. Primul titlu de menționat este celebrul Eseu despre orbire, aici discuția purtând asupra unui fenomen natural ieșit din comun, ce afectează viața unei întregi țări: dispariția vederii. Brusc, din senin, fără o cauză care să fie explicată în cuprinsul unei narațiuni alerte dar, totodată, aproape sufocante, populația este lovită de cecitate, iar de-aici până la un regim dictatorial demn de oricare dintre distopiile celebre nu mai este decât un singur pas, ușor de făcut și de depășit pentru unul ca Saramago. Filmul tras după carte, Blindness, a luat o mulțime de premii, însă și aici am aceeași problemă ca cea menționată la începutul acestui “eseu”: el este încadrat în categoria “mystery”, “thriller”, “dramă”, dar nu SF.

Mergem mai departe. Omul duplicat. Doi indivizi absolut identici, așadar imposibil de a exista, își întretaie totuși viețile, până când unul dintre ei moare, ca urmare a actiunilor, ori mai degrabă a inacţiunilor celuilalt. Film tras și după asta, unde mai pui cu nimeni altul decât Villeneuve la cârmă, care – unde mai pui again – prezintă înainte de Arrival câteva imagini cu heptapozii. O dată în plus, deși cartea este pretty SF to me, etichetele atașate ei și filmului sunt “dramă”, “mystery”, “thriller”.

Intermitențele morții. Într-o țară necunoscută (detaliu lipsit, de altfel, de orice importanță), moartea ia o pauză. Adecătelea, una dintre legile imuabile ale naturii, precum și unul dintre subiectele care au interesat în cel mai înalt grad scriitorii din toate timpurile, întruchipată – la propriu, în cuprinsul cărții – de celebra doamnă cu coasa suferă o modificare și, numai pe teritoriul țării despre care vă vorbeam, nu se mai întâmplă. Muribunzii nu mai mor, rata mortalității scade la zero și așa mai departe, totul culminând cu încă o distopie marca Saramago. Din nou, aș zice că nu forțez deloc limitele atunci când vorbesc despre portughez ca despre un autor care, cel puțin, merită să fie menționat atunci când vorbim despre science fiction.

Ce mai avem? Pluta de piatră, în cadrul căreia Peninsula Iberică, dintr-un motiv din nou necunoscut și care eludează toate marile minți chemate să găsească o soluție, se desprinde de continent și plutește în derivă pe apele oceanului. Peștera, operă care, cu ochii închiși, poate fi încadrată în categoria distopie, câtă vreme întreaga viață este dominată de un Centru de tip megalopolis, care hotăraște cine locuiește înăuntru și cine afară, ce își doresc locuitorii Centrului și ce nu, ce produse se vând și care sunt cele respinse, iar paralelismele cu alte distopii ar putea continua.

Prin urmare, aș zice că literaturii science fiction i-ar prinde tare bine ca un scriitor de talia lui Saramago să fie menționat, măcar din când în când, și ca unul care s-a aplecat asupra acestui gen literar. Nu de alta, dar a luat un Nobel pentru literatură, iar cazurile de acest gen sunt extrem de rare în lumea scriitorilor SF. Actually, mă pot gândi la un singur alt nume, cel al lui Kazuo Ishiguro, care nici el nu poate fi înregimentat numai în nișa SF, ba chiar dimpotrivă, se găsește fix în aceeași postură ca Saramago, anume cea de a fi scris, printre multe altele, și una sau două opere ce pot fi catalogate ca science-fiction – mă gândesc aici la celebra Never let me go, dar și la recent apăruta Klara and the Sun – si care ar aduce, la rândul lui, un plus de valoare întregului.

V-am ținut mai mult, de data asta. Nu am ce face, credeți-mă. Având în vedere numele rubricii ăsteia, precum și faptul că Saramago este unul dintre cele trei nume ale literaturii cărora mă închin în fiecare zi, chiar nu am avut ce face. Mai ales când iau în calcul faptul că ne găsim, încă, în luna centenarului Saramago, la doar câteva zile de când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Maestrului. Nu-mi aduc aminte să mai fi spus asta până acum în celelalte “cuvântări” către domniile-voastre, mai ales că nu sunt chiar atât de multe, însă ăsta este momentul când îndrăznesc să o fac: citiți Saramago, pentru că este unul dintre cei care au scris și science fiction. Iar condeiul… well, ăsta este la fel de singular ca Dune.