271 – Radu Nor(timp de citire: 8 minute)

Cei care studiază atent Colecția Povestiri Științifico-Fantastice vor observa ușor că o serie de mutații în politica editorială porniseră, pe la începutul anilor 60, să-și facă simțită prezența.

În primul rând, tezismul prozelor de până atunci fusese în bună măsură atenuat. Desigur, viitorul omenirii se prefigura în continuare a fi unul marxist-comunist, nici umbră de îndoială. Dar… în paginile Colecției începuseră să-și facă loc texte în care manifestul comunist nu mai apărea atât de vizibil. De la autorii proletcultiști – unii înzestrați cu calități literare, cei mai mulți fără – se trecea, pe nesimțite, la promovarea unor autori care preferau valoarea literară a textului în dauna propagandei bolșevice.

Tranziția n-a fost una bruscă și nici una de tip linear. Dar aceasta a devenit sesizabilă și precumpănitoare odată cu anii `60, în ciuda faptului că România era perfect înscrisă pe o orbită stabilă în jurul Uniunii Sovietice. Gheorghe Gheorghiu-Dej, de meserie electrician, dar la bază un manipulator și abil intrigant, era în continuare autocratorul Republicii Populare Romîne. Dar după 1953, odată cu moartea părintelui popoarelor, Iosif Stalin, și după consolidarea puterii personale, Dej a demarat un proces de destalinizare a societății românești. Acest lucru a generat, în cele din urmă, și dezghețul editorial al CPȘF.

În al doilea rând, pe lângă diluarea ideologică de care aminteam mai sus, în paginile Colecției deveneau din ce în ce mai vizibili autorii străini, care nu erau în mod necesar sovietici. Acest lucru a devenit evident mai ales după ce, în martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej „a trecut în neființă”. Succesorul său, tânărul și dinamicul, pe atunci, Nicolae Ceușescu, preocupat la rândul său de consolidarea puterii personale, a lăsat oarecum în plan secund periferiile literaturii, ceea ce a permis amplificarea dezghețului de care aminteam mai înainte, dar și diversificarea traducerilor, ajungându-se chiar la ediții ale CPȘF dedicate exclusiv autorilor străini. Dar despre acestea la timpul potrivit, într-un viitor articol.

Să nu vă imaginați, totuși, că lucrurile scăpaseră de sub control și Colecția căpătase o autonomie semnificativă. Nicidecum. Doar se slăbiseră niște șuruburi, atât și nimic mai mult.

Pe 1 martie 1966, așadar la aproape un an de la preluarea puterii de către Ceaușescu, apărea numărul 271 din Colecția Povestiri Științifico-Fantastice, cu un sumar asigurat aproape integral de Radu Nor.

Pe numele său real Josef Norbert Rudel, acesta se născuse la Cernăuți pe 26 octombrie 1921. Radu Nor era cunoscut în epocă de amatorii de science-fiction. De altfel, romanul Drum printre aștri, scris în colaborare cu I. M Ștefan și apărut în 1954 este considerat ca fiind primul roman sefe românesc postbelic. Până la numărul 271, Radu Nor mai publicase încă trei romane sefe: Robinsoni pe planeta oceanelor (1958, împreună cu I.M. Ștefan), Cei trei din Altair (1965) și Capitolul XXIII (1965), toate trei apărute la Editura Tineretului.

În plus, Radu Nor mai colaborase cu CPȘF în decursul timpului: prima oară în 1957, în numărul 55 (Taina prințului Semempsis, împreună cu I.M.Ștefan), în numerele 185 și 186 din 1962 (Lumina Vie) precum și în numărul dublu 257-258 din 1965 (Bătrânul și stelele). De altfel, ultima proză enumerată, dar purtând titlul Bătrânul se îmbolnăvește, avea să apară în 1968 în deschiderea volumului Brâul albastru, o colecție de povestiri cu temă comună: irigarea întregului Pământ. Având în vedere tema precum și faptul că unele personaje apar în mai multe din povestirile volumului, Brâul albastru (apărut tot la Editura Tineretului în Colecția Științifico-Fantastică, aceea cu triunghi), ar putea fi considerat unul din primele, dacă nu chiar primul roman modular din sefeul românesc. Dar asta e treaba specialiștilor unde-l încadrează. În fine.

Două povestiri a publicat Radu Nor în numărul 271: Misteriosul doctor Dobrotă și Hisper și coralii. Acestea două urmau să facă parte din Brâul albastru, despre care tocmai ce am amintit, așadar e limpede că amândouă aveau / au un aer comun.

Pe scurt.

În Misteriosul doctor Dobrotă, George Cîrdan, un inginer hidrotehnician și profesor universitar împătimit al pescuitului, ajunge în Delta Dunării unde îl cunoaște pe acest misterios doctor Dobrotă. Mânat de curiozitate, profesorul Cîrdan se decide să urmărească activitatea unor ființe subacvatice care constituiau ținta observațiilor doctorului  Dobrotă. Rapid își dă seama că ființele acelea care ridicau un baraj inutil în mijlocul unui lac nu erau altceva decât niște castori. Prins în brădișul haotic de pe fundul lacului, profesorul Cîrdan fu cât pe ce să-și piardă viața înecat, dar isteții castori au reușit cu dibăcie să-l salveze și să-l depună pe mal, sub privirile aspre ale doctorului Dobrotă.

Din dialogurile care urmează, cititorul află că doctorul se ocupa cu bionica și cu dresarea castorilor. Minunatele ființe semi-acvatice urmau să se supună oamenilor și să-i ajute în efortul lor de a ridica baraje pe anumite cursuri de apă și să realizeze lacuri de acumulare care ar fi putut servi la irigarea terenurilor agricole.

Bine, știm că barajele ridicate în mod natural de castori pot deveni o pacoste pentru oamenii locului, dar rolul doctorului Dobrotă tocmai acela era: să-i determine să construiască baraje doar în anumite locuri cu grijă alese și nu brambura, cum ar fi avut aceștia chef.

Evident că lui Cîrdan, hidrotehnician cum era el, i se aprind toate beculețele și-și dă seama că descoperirea doctorului ar fi putut avea un impact deosebit în cadrul proiectului Brâul albastru. Dar aprecierile entuziaste și ditirambice ale lui Cîrdan la adresa doctorului sunt tăiate de acesta din urmă și, în finalul povestirii, când îi spune simplu hidrotehnicianului: Dă-mi voie, dom’le, să lucrez! Dacă ne tot țineți de vorbă, cum naiba să mai lichidăm cu… haosul apelor?

A doua povestire, Hisper și coralii, ni-l aduce în centrul atenției pe hidrologul Hisper, unul din coordonatorii proiectului Brâul albastru. Mânat de interese de serviciu, Hisper ajunge la Casablanca, locul în care se afla Clădirea sectorului Africa de Nord-Vest a rețelei mondiale hidrologice Brâul albastru. Aici, la Casablanca, Hisper o cunoaște pe Monica Tasafi, o cercetătoare care are o idee aparent nebunească: să zăgăzuiască strâmtoarea Gibraltar cu un baraj realizat de corali. De ce ar fi trebuit să fie izolată Mediterana de Atlantic? Simplu: după ce marea ar fi fost secată, fundul acesteia ar fi putut fi transformat în terenuri agricole.

Ideea de desecare a Mediteranei nu era una nouă. Prin anii 20 ai secolului trecut, Herman Sörgel, un arhitect german, a înaintat ideea desecării parțiale a Mediteranei prin construirea unor baterii de baraje în Gibraltar, în Dardanele precum și în strâmtoarea Messina. Astfel, Europa ar fi putut fi legată prin uscat de Africa. Noul teritoriu smuls mării s-ar fi numit Atlantropa și ar fi trebuit să ofere lumii întregi resurse agricole însemnate. Planurile lui Sörgel mai prevedeau irigarea Saharei prin abaterea fluviului Congo către lacul Ciad și o serie de alte măsuri planetare. Poate că de aici s-ar fi inspirat și Radu Nor atunci când a scris suita de povestiri care constituie volumul Brâul albastru.

În fine, Monica Tasafi îi prezintă în detaliu lui Hisper modalitatea prin care strâmtoarea Gibraltar ar fi putut fi închisă în decurs de câțiva ani cu ajutorul unor corali cu creștere accelerată. În cele din urmă, singuratecul Hisper se lasă sedus de idee, dar și fermecat de Monica. Ei vor ajunge să formeze un cuplu, de altfel, și-i vom reîntâlni în ultima povestire a volumului amintit, povestire intitulată Ultimul baraj, unde chiar este vorba despre zăgăzuirea fluviului Congo.

Cele două povestiri din numărul 271 sunt scrise bine. Lozincile sunt mult atenuate sau chiar lăsate la o parte pentru că n-ar fi servit la nimic în economia textului. Autorul, în schimb, are grijă să ofere cititorilor două texte valide literar și care se pot citi și azi cu plăcere și cu emoție.

Numărul 271 se încheie cu un text semnat D. Todericiu și intitulat Pe urmele lui Ulysse… Nu este un text de ficțiune, ci un articol în care ni se oferă câteva trasee maritime pe care temerarul și istețul rege al insulei Itaca ar fi navigat după războiul troian. Interpretând în fel și chip textele homerice și citând diferite surse, D. Todericiu în duce pe Ulise tocmai în peninsula Scandinavă, undeva prin Norvegia de azi.

Ilustrația copertei a fost asigurată de Victor Wegemann, iar prezentarea grafică de Cornel Daneliuc.

1 martie 1966 s-a întâmplat să pice într-o zi de marți. Cei care aveau la îndemână un televizor ar fi putut să vadă, de la ora 12 în acea zi, Aspecte ale Campionatului mondial de patinaj artistic, iar mai târziu, de la ora 20:30 ar fi putut urmări emisiunea de știință Mai aveți o întrebare?, emisiune care era chiar foarte populară pe atunci.

Tot pe 1 martie 1966 s-a născut alpinista sud-coreeană Oh Eun-Sun, prima femeie din lume care a escaladat toate cele 14 vârfuri care depășesc 8000 de metri.

Patru zile mai târziu, pe 4 martie, într-un interviu acordat gazetei The Evening Standard, John Lennon avea să declare: Christianity will go. It will vanish and shrink. I needn’t argue about that; I know I’m right and I will be proved right. We’re more popular than Jesus now. I don’t know which will go first – rock & roll or Christianity. Jesus was all right, but his disciples were thick and ordinary. It’s them twisting it that ruins it for me. Habar n-am dacă a avut sau nu dreptate.