Friedrich Dürrenmatt nu mai are nevoie să fie prezentat publicului nostru; o mare parte a operei sale este tipărită în traducere românească, piesele lui esențiale sînt jucate de teatrele țării, scenarii după nuvelele lui au fost transmise de televiziune, articole îi sînt consacrate în reviste.
Prea puțini îl știu însă pe Dürrenmatt ca autor de science-fiction. Într-adevăr, el e unul dintre foarte rarii mari scriitori moderni (mă refer la cei ce nu sînt socotiți drept specialiști în s. f.) care s-au încumetat să-și pună pe nas ochelarii năzdrăvani ai anticipației, gest memorabil atît pentru propria-i carieră, cît și pentru aceea a domeniului nostru.
Astfel începea numărul 300 al Colecției Povestiri Științifico Fantastice din 15 mai 1967. Articolul de deschidere purta semnătura lui Adrian Rogoz și se intitula O privire extraterestră plină de umanitate. După cum lesne se poate bănui, articolul era dedicat lui Friedrich Dürrenmatt, dramaturgul și scriitorul elvețian despre care probabil că ați auzit, dacă nu cumva l-ați și citit.
Dürrenmatt s-a născut pe 5 ianuarie 1921, în Elveția. Și-a construit sinele în teritoriile filosofiei, literaturii și teologiei.
Cei care au avut norocul să-l citească își pot da seama rapid că accesul lui Dürrenmatt în science fiction nu este chiar întâmplător. Fiind un scriitor cu un talent și o forță literară remarcabilă, Dürrenmatt a abordat cu nonșalanță cam toate genurile sau s-a folosit de mijloacele de expresie ale acestora pentru a-și expune ideile. Stă mărturie, bunăoară, Tunelul, o proză suprarealistă care parodiază Muntele vrăjit a lui Thomas Mann și care a apărut în românește în antologia Trenul de noapte: proză fantastică (Editura Astra, 1987). Și nu numai…
În fine, Adrian Rogoz face o prezentare mult mai aplicată a lui Dürrenmatt decât aș putea face eu, de aceea vă îndemn să puneți mâna pe numărul 300 din CPȘF și să-l citiți. Merită!
Desigur, Adrian Rogoz nu putea rata o interpretare supusă regimului politic din România anului 1967.
În 1954, cînd declanșatorii „războiului rece“ mai credeau că acesta poate servi la ceva, Dürrenmatt creează amara piesă „Operația Vega“, în care arată fără menajamente ce se ascunde îndărătul unor cuvinte ca „libertate”, „idealuri”, „democrație“ în acțiunea militariștilor. Ar fi o greșeală să căutăm în scenariul acesta anticipația anecdotică (deși aluzia la bombardarea Hanoiului are un accent profetic). Forța previziunii dürrenmattiene stă în conștiința faptului că imperiul banului este definitiv corupt și supus fără apel pieirii.
Cum imperiul marxist bolșevic cu capitala la Moscova – și din care România făcea parte ca o anexă sau o provincie oarecare, ambele termene sunt corecte – nu era unul al banului, prin antiteză rezulta că era unul necorupt și nicidecum supus fără apel pieirii. Dar Istoria, ironică și glumeață cum o știm, ne-a arătat altceva. În treacăt fie spus, toate imperiile, fie ele bune sau rele, sunt stăpânite de bani. De ce? Pentru că banii nu au stăpân, după cum zice un proverb franțuzesc care îl cam scotea din sărite pe Marx.
Totuși, debarasat de zgura propagandistică, articolul lui Adrian Rogoz este corect pe fond și poate sluji oricui are chef să-l (re)descopere pe Dürrenmatt.
Așadar, ce proză de Dürrenmatt oferea numărul 300 al Colecției? Este vorba despre Operația Vega.
Textul, conceput ca un scenariu radiofonic, ne trimite în viitor, peste 310 ani față de 1945, mai precis în 2255. Aflăm, prin vocea lui Sir Horace Wood, unul din personajele centrale, că din 1945 Pământul nu mai cunoscuse un război mondial. Conjunctura politică din 2255 arăta că un asemenea război era inevitabil.
Lumea de atunci era împărțită în două blocuri antagonice: Statele Libere și Unite ale Europei (SLUE) și… aici nu e clar, cealaltă entitate politică nu este denumită limpede, dar când se face referire la ea se folosește sintagma: Rusia și aliații ei. Putem deduce că ar fi vorba despre Uniunea Sovietică, doar că nu este cea pe care o știm, ci una hipertrofiată, care a înghițit Orientul, Australia, India, poate chiar și Africa în întregime. Paralela între NATO și Tratatul de la Varșovia este naturală. La fel de naturală poate fi și paralela dintre Oceania, Eurasia și Estasia lui Orwell. Dar să nu divagăm.
În afară de Pământ, oamenii mai sunt răspândiți pe Lună, pe Marte și pe Venus. Cum cele două blocuri se pregăteau de inevitabilul război, acestea erau în căutare de aliați. Luna fusese deja capturată de Ruși, Marte se afla departe și societatea umană de acolo era prea puternică să fie cucerită de una din cele două tabere sau să-i pese de Pământ, mai rămânea Venus.
De aceea, din partea SLUE este formată o delegație diplomatică care e trimisă pe Venus. De ce aveau nevoie SLUE de Venus? Dürrenmatt explică simplu: de sub norii planetei se puteau trimite prin surprindere rachete nucleare care să-i termine pe ceilalți. Este evident că explicația e doar un pretext și nu se poate susține în realitate un astfel de demers.
Din dialogurile personajelor în drum spre Venus aflăm și care era statutul acestei planete: colonie penitenciară. Aici își exporta Pământul drojdia societății din ambele tabere.
SECRETARUL DE STAT: Excelențele voastre, domnilor! Cu toate că Venus este neprielnică populării, ea ne aduce totuși foloase. Încă de acum două sute de ani, atît noi, cît și Rusia cu aliații ei am transformat această planetă într-o colonie de pedeapsă, utilizînd-o și astăzi exclusiv în același scop. Navele noastre îi lasă acolo pe condamnați, dar își iau imediat zborul, evitînd orice contact cu deținuții.
WOOD: Așadar, deținuții sînt liberi?
SECRETARUL DE STAT: în limitele planetei Venus — da. Pentru Pămînt însă, ei sînt morți.
WOOD: Care este acolo situația politică?
SECRETARUL DE STAT: Nu se cunoaște.
WOOD: Numărul populației?
SECRETARUL DE STAT: Nu se cunoaște.
WOOD: Cîți oameni trimitem pe Venus?
SECRETARUL DE STAT: Treizeci de mii anual.
WOOD: Dar rușii?
SECRETARUL DE STAT: N-am cunoștință.
În plus, mai află că mediul pe Venus este similar cu mediul care exista pe Pământ în urmă cu sute de milioane de ani. Un infern fierbinte și umed, plin de furtuni devastatoare, de oceane care fierb, de vulcani neobosiți, populat de ființe apocaliptice și având o floră mai degrabă otrăvitoare decât folositoare.
Și totuși, aici trăiesc oameni. Ajutorul acestora este căutat de delegația diplomatică trimisă pe Venus de SLUE. Doar că, la sosire pe sălbatica planetă, delegația află cu stupoare că nu există nicio autoritate acolo, nicio structură politică, niciun guvern local sau planetar. În schimb, cei trei oameni cu care se întâlnesc la primul contact afirmă că ei sunt reprezentanții tuturor de pe Venus. Nedumerirea sporește și mai mult când în a doua rundă de negocieri apar alți delegați venusieni.
IRENA: Dv. sînteți domnul Wood?
WOOD: Da.
IRENA: Eu sînt Irena.
WOOD: Vrei să ne conduci pînă la domnii Smith si Petersen?
IRENA: Smith și Petersen nu pot să vină.
MINISTRUL DE RĂZBOI: Dar ne înțelesesem…
IRENA: Au observat o balenă – așa numim noi aceste animale. E drept că ele nu seamănă cu balenele de pe Pămînt, dar pot fi mîncate. Pe cele mai multe animale de aici nu le putem mînca. Vînătoarea de balene este pentru noi un lucru foarte important.
MINISTRUL TERITORIILOR EXTRATERESTRE (exasperat): Tot respectul pentru aceste comestibile balene, care într-o oarecare măsură intră și în competența mea – sînt doar ministrul teritoriilor extraterestre –, dar cu cine vom purta acum tratativele?
IRENA: Cu mine.
MINISTRUL DE RĂZBOI (uimit): Cu dumneata?
IRENA: Eu sînt noua împuternicită. Petersen mi-a povestit totul. Putem discuta în sala de mese a spitalului plutitor, unde sînt soră de caritate. Medicul m-a învoit, dar mi-a atras atenția să nu lipsesc mult.
(Se aud tunete.)
Cam așa mergeau lucrurile pe Venus. Exasperarea delegației de pe Pământ, care se trezea la fiecare întâlnire discutând cu altcineva, atinge cote nebănuite. Le era din ce în ce mai limpede că în absența unui guvern central nu vor putea realiza un acord cu Venusienii. În același timp, viermele îndoielii își face simțită prezența: dacă Venusienii joacă dublu și-și bat joc de reprezentanții SLUE pentru a câștiga timp și a semna o alianță cu Rușii?
De la îndoială la certitudine nu-i decât un pas. Astfel, se ia decizia ca Venus să fie bombardată cu rachete atomice cu înveliș de cobalt, deși era limpede că amărâții de acolo abia erau în stare să supraviețuiască și nu le stătea gândul la alianțe cu o parte sau alta.
ROI: Bombele și-au atins ținta?
UN GLAS: Au atins-o.
(Pauză)
WOOD: Rezultatul?
MANNERHEIM : Inobservabil. Dar ni-l putem prea bine închipui.
(Pauză)
WOOD: Dezgustătoare istorie! Ce groaznică planetă! În definitiv, toți cei de-acolo sînt niște criminali. Nu mă-ndoiesc că Bonstetten dorea o alianță cu rușii. Au jucat în fața noastră un teatru murdar.
MANNERHEIM: Și eu cred asta, excelență.
WOOD: Acum însă bombele au căzut și în curînd ele vor cădea și pe Pămînt. Sînt bucuros că am o subterană sigură împotriva bombelor atomice. Din ordin de sus. Iar în timp de război un ministru al afacerilor externe e mereu în vacanță. Numai la pescuit va trebui să renunț. Îi voi citi pe clasici. Îndeosebi pe Thomas Stearns Eliot. E cel mai odihnitor. Nu există nimic mai nociv decît o lectură captivantă.
MANNERHEIM: Ce cuvinte de aur, excelență!
Așa se încheie Operația Vega. Las cititorului plăcerea de a descoperi similitudini în istorie, dar și în realitatea geo-politică de azi.
Urmează apoi o notă preluată din l’Unità – pe atunci oficiosul PC Italian – care anunța Festivalul internațional al filmului Științifico Fantastic de la Triest, ajuns la a cincea ediție. Apoi o caricatură de Vasile Crăiță Mîndră. Ca nuca-n perete. Și, în încheiere, o scrisoare de la un cititor:
Dragi tovarăși,
Cînd în 1955 am citit primul număr al Colecției am fost captivat de întîmplările extraordinare ale eroilor povestirii „Meteoritul de aur”. De atunci aștept, și recunosc, cu nerăbdare apariția noilor broșuri, pe care am reușit să le strîng pe toate.
Cu prilejul apariției celui de-al 300-lea număr al Colecției îmi exprim sentimentele de adînc respect pentru perseverența cu care colectivul dv. de redacție a activat în decursul acestor aproape 12 ani în scopul promovării și dezvoltării literaturii științifico-fantastice românești.
Doresc atît redacției cît și scriitorilor, desenatorilor și colaboratorilor ei noi și frumoase succese.
Pe curînd, la numărul 5002
IEPURE SAMUIU
lucrător la U.R.C.A.P. Aiud, regiunea Cluj
Ilustrația copertei numărului 300 fusese asigurată de Duda Voivozeanu despre care am aflat de pe Culturalsflearnings.blogspot.com următoarele: „Nu voi insista asupra ilustrației SF deoarece nu este specialitatea mea s-o judec. Totuși nu pot să nu amintesc numele cele mai răsunătoare și ale acestui domeniu.
Probabil cel mai înzestrat artist plastic român care și-a îndreptat atenția spre SF este Duda Voivozeanu, profesoară de muzică și pictoriță amatoare.
Autoare a mai multor coperte ale CPSF, ea a fost premiată la cîteva ROMCON-uri.” (Mihai Bădescu : „Mari ilustratori SF” (Almanahul Anticipația 1986), pag.171-175)
Luna mai a anului 1967 oferise lumii căsătoria lui Elvis Presley cu Priscilla Beaulieu (1 mai) la Las Vegas. La Moscova, la patru zile de la apariția numărului 300, Iuri Andropov ajungea șeful KGB-ului.
Ceva mai devreme, pe 23 aprilie, Soiuz 1 se prăbușise pe Pământ din pricina unor defecțiuni tehnice la parașuta de frânare. Cosmonautul Vladimir Komarov și-a găsit sfârșitul în acest zbor de test.
Cum 15 mai 1967 picase într-o zi de luni, telespectatorii din România n-au putut să vadă nimic la teve. Televiziunea Română avea pauză lunea. În schimb, cu o zi înainte de apariția numărului 300, așadar într-o duminică, lumea a putut să vadă la televizor o ecranizare după Graham Greene: Ministerul groazei.
2 comentarii
Interesante amanunte si ”paralele”. 🙂
Mulțumesc, Borislav 🙂