V-am povestit luna trecută despre numărul 333 al minunatei Colecții, număr în care cititorii români veneau pentru prima oară în contact cu prozele lui Clifford D. Simak.
Numărul 333 al CPȘF fusese deschis de povestirea A fost odată pe Mercur (Masquerade sau Operation Mercury), despre care am vorbit în episodul trecut, dar din același număr a început să fie foiletonată o povestire ceva mai mare: Poarta care duce dincolo (The Big Front Yard, 1958 Astounding Science Fiction, Premiul Hugo în 1959).
Dacă tragem adânc aer în piept și privim înapoi, în vale, spre primele numere ale Colecției Povestiri Științifico Fantastice despre care am vorbit, nu avem cum să nu remarcăm schimbările care s-au petrecut în paginile revistei. Schimbări în bine, aș zice. Dacă la început textele publicate se duceau ușor spre propagandă, odată cu trecerea timpului tezismul și didacticismul bolșevic a fost dacă nu abandonat de-a dreptul, măcar mult atenuat sau rafinat. Un exemplu ilustrativ îl constituie Poarta care duce dincolo. Desigur, textele americane, imperialiste by default, nu se puteau strecura în paginile CPȘF fără o cheie de lectură care avea menirea să arate cititorilor cum anume trebuie citite prozele lui Clifford D. Simak și ce anume trebuie să înțeleagă din ele.
Astfel, personajul central, un american pe nume Hiram Taine, bun la meșteșugit și reparat tot soiul de aparate, mașini și alte fleacuri dintr-o gospodărie rurală, este văzut ca un individ cupid și ridicol. Departe de adevăr imaginea aceasta. În realitate, Hiram Taine este un gospodar pragmatic, capabil să valorifice orice oportunitate de negoț, cu parteneri umani sau extratereștri, după cum vom afla imediat.
În opinia Redacției, în speță Adrian Rogoz, businessul yankeu este un lucru demn de dispreț. În lumea care clădea viitorul de aur al omenirii, comunismul, orice tentativă de negociere, de troc reprezintă ceva blamabil. Comerțul socialist de stat oferea, desigur, clasei muncitoare și celorlalte pături sociale din România, mărfuri și servicii la prețul corect și la calitate maximă. Businessul, afacerile trebuie considerate un lucru odios, de care poporul pașnic și constructor al socialismului trebuie să se țină departe.
În fine, povestea Porții care duce dincolo.
Hiram Taine, meșterul satului, primește de la Abbie Horton, soția lui Henry Horton, un afacerist local, un televizor alb-negru care nu mai funcționa, dar la care ținea foarte mult și de aceea îl dorea reparat. Fac o paranteză: televizorul cu pricina era și piesă de mobilier. Așa era pe vremea aceea, televizoare alb-negru de prin anii 40 arătau ca niște piese de mobilier. Pe care, dacă ar fi fost în România, ar fi putut sta la loc de cinste un mileu uriaș împreună cu un pește de sticlă colorată.
După ce a recepționat piesa, Hiram Taine a făcut ceea ce face orice meseriaș, l-a băgat în pivniță, unde avea atelierul. Uram să se ocupe de el mai târziu.
Trebuie să știți că la intrarea în bătrâna sa casă trona o ditai firma pe care scria cu litere maaari următoarele: LA OMUL CU MÂINI DE AUR – Repar orice / Antichități / Aveți ceva de vânzare? Asta ca să știți cu ce se ocupa Hiram.
Apoi lucrurile se precipită. După o zi de alergat prin ținut, Hiram Taine revine acasă și descoperă că televizorul din beci nu doar că funcționa, dar recepționa emisiunile în culori ale postului local. Având în vedere că și plafonul pivniței fusese modificat / înlocuit cu un material neted, aproape translucid plus comportamentul bizar al lui Towser, câinele lui Hiram, avem elementele constitutive ale unei enigme.
După o serie de investigații prin împrejurimi, Hiram descoperă motivul surescitării câinelui său: un obiect de câțiva metri, îngropat într-un crâng și construit aparent din același material care îi înlocuise plafonul.
Pentru ca misterul să se adâncească, întors acasă Hiram Taine descoperă că fațada casei fusese modificată, contorsionată cumva, dar intrat în casă lucrurile par normale. Doar că ușa din spate, în loc să ducă spre grădina din spate, dădea într-un teritoriu străin, enigmatic, straniu: dune de nisip, un soare gigantic, nemișcat, aproape de orizont.
Spre norocul său, bucata de curte interioară care fusese prinsă în acel ținut străin, avea și camioneta pe care personajul principal o folosea să care tot felul de vechituri pentru recondiționare.
Spirit întreprinzător, Hiram pornește să exploreze noul teritoriu cu ajutorul camionetei. Și merge, merge, merge, ore și ore și ore fără să descopere nimic, afară de o colibă. Iar prin colibă, Hiram ajunge în altă lume, de data aceasta pe malul unui ocean agitat de o furtună teribilă, în contrast cu deșertul calm prin care mersese până atunci.
V-ați prins că, printr-o distorsiune a spațiului, personajul nostru ajunsese să exploreze lumi aflate, probabil, la ani lumină de bătrânul Pământ. Iar acest lucru avea de a face cu entitățile care îi modificaseră casa și care îngropaseră în apropiere acel straniu obiect.
De bună seamă că Hiram a făcut cale întoarsă.
Un astfel de miracol n-avea cum să fie ținut secret, zvonurile se propagă în toate zările, Hiram Taine ajunge subiect de știri, apar oficialități, militari, savanți și ce mai vedem prin filme că apar în astfel de situații.
A existat și o tentativă de dărâmare a pereților casei astfel încât autoritățile să strecoare dincolo un camion mai mare sau un tanc sau ce le-ar fi tunat lor prin minte, doar că, lucru interesant, pereții casei se dovedesc a fi indestructibili.
Printre personajele care apar în povestire se strecoară și Beasly, o slugă cam săracă cu duhul a lui Abbie Horton și care se dovedește că era telepat. Un element cheie, pentru că, nu peste mult timp, iată că apar și extratereștrii, cei responsabili de pocirea casei lui Hiram Taine. Iar dialogul cu aceștia se face prin intermediul lui Beasley.
Aflăm rapid că ființele acelea erau interesate de negoț, dar nu cu obiecte materiale cu cu idei. Veneai cu o idee interesantă, îți ofereau ceva similar. Sau aproape similar.
V-am spus că Hiram Taine era un personaj pragmatic, întreprinzător și bun negustor. Cum extratereștrii veniseră călare pe niște șei care levitau, Hiram se angrenează, prin intermediul lui Beasley, într-o negociere cu străinii: principiul vopsirii suprafețelor în schimbul principiului de funcționare a șeilor zburătoare. Un troc, adică.
În final își face apariția și un reprezentant al ONU care încearcă să preia controlul contactului, dar Beasley, singurul telepat cunoscut, spune tuturor că el nu va colabora decât cu Hiram Taine.
Și povestea se încheie cu remarca acestuia care spune, privind deșertul acela nesfârșit: Ce curte mare!
Cum spuneam la început, cheia de lectură oferită de CPȘF, ne sugera să-l vedem pe Hiram Taine ca pe un personaj cupid, pus pe căpătuială. Cititorul de azi al prozei își poate da ușor seama că, de fapt, personajul central era un om cât se poate de obișnuit. Ba chiar avea o doză însemnată de compasiune, fiind singurul care-l tratase pe argatul Beasly ca pe o ființă umană egală cu sine.
Ignorând cuvântul de deschidere din numărul 333, Poarta care duce dincolo a fost, este și va fi un text excelent și nu degeaba a fost premiat. Poate că un editor curajos va publica o sumă de proze scurte ale autorului american. Ar merita cu prisosință. Din nefericire, în sefeul românesc prozele scurte sunt văzute ca fiind ceva meh. Ceea ce este, în opinia mea sinceră și necenzurată, o mare prostie. Dar atât îi duce mintea pe editori care vor (nu toți, e drept) romane. Romane, frăție. Mari, cât mai mari. Mii de pagini despre nimic. Să transformăm calitatea în cantitate, asta pare să-i mâne în luptă. Și uite așa apar compuneri cât 3 romane care, să n-avem discuții, e musai să facă parte din cicluri peste cicluri și epicicluri de alte romane. E de prost gust să nu spui în sute de metri cubi de arbori sacrificați aiurea ceea ce poți povesti în fix 3 minute și 15 secunde.
CPȘF a oferit cititorilor săi din 1968 (și fac aici o cuvenită rectificare, am spus în episodul trecut că numărul 333 a apărut în 1960, ceea ce este fals. Vina îmi aparține) două mărgăritare în numerele 333, 334,335. Cred că aceste trei numere au reprezentat ruperea definitivă de tiparul sovietic. De aici încolo, după știința mea, n-au mai apărut chei de lectură sau îndrumare de interpretare. Practic, calitatea textelor, deopotrivă cu deschiderea revistei spre alte orizonturi, au cunoscut o creștere aproape exponențială. Dar asta vom vedea în episoadele viitoare.
Nu se cuvine să închei acest maraton de trei numere consecutive ale Colecției fără a aminti că în numărul 335 a apărut și o proză scurtă semnată de Mircea Șerbănescu. Născut în 1919 la Cernăuți, pe vremea aceea în România, scriitorul s-a stabilit în cele din urmă la Timișoara și a lăsat în urma sa o operă impresionantă, măcar din punct de vedere literar.
În 335 i-a fost publicată proza M–TRA 17 în acțiune, o parabolă având ca temă creația literară generată de mașini/calculatoare. Judecând după calitatea unor texte sefe publicate la noi în aceste zile, înclin să-mi doresc să apară cât mai repede creatorii sintetici de proză scurtă.
Revenind la Poarta care duce dincolo, trebuie menționat și traducătorul acesteia: Viorel Gh. Ciubăr. N-am nicio referință despre traducător, din păcate, dar dacă cineva știe mai mult, îl invit să lase un comentariu la sfârșitul acestui articol.
Ilustrațiile copertelor CPȘF 333, 334 și 335 au fost asigurate de Pompiliu Dumitrescu, despre care mulți au auzit, un autor de BD și ilustrator care a încântat copilăria celor din acea vreme cu creațiile sale.
În 1968 oamenii încă nu ajunseseră să pășească pe Lună. Dar la scurtă vreme după 335, zborul Apollo 8 urma să înconjoare Luna și să transmită pe Pământ imaginea aceea fabuloasă cu răsăritul planetei noastre peste deșertul selenar.
În acel an, în acel zbor, după ce astronauții americani au dat înconjur pentru prima oară Lunii, aceștia au citit câteva versete din Geneză, iar cuvintele lor au fost transmise în direct în (aproape) toată lumea. La sfârșit, comandantul misiunii, Frank Borman, a spus: And from the crew of Apollo 8, we close with good night, good luck, a Merry Christmas, and God bless all of you – all of you on the good Earth.
Tuturor celor de pe bunul Pământ…
Astăzi, mi-e teamă, asemenea gesturi ar fi taxate imediat de comisarii corectitudinii politice, iar cariera unui temerar astronaut care și-ar permite o așa ieșire în decor ar fi imediat încheiată. Bun venit în Distopie.
1 comentariu
„Pe care, dacă ar fi fost în România, ar fi putut sta la loc de cinste un mileu uriaș împreună cu un pește de sticlă colorată.” Oricine a trait in Romania anilor 80 are imaginea asta. Dar… in cite filme americane cu actiunea in anii 70-80 nu vezi jumatatea de peste artizanala agatata in perete? 🙂
„Romane, frăție. Mari, cât mai mari. Mii de pagini despre nimic. Să transformăm calitatea în cantitate, asta pare să-i mâne în luptă. Și uite așa apar compuneri cât 3 romane care, să n-avem discuții, e musai să facă parte din cicluri peste cicluri și epicicluri de alte romane. E de prost gust să nu spui în sute de metri cubi de arbori sacrificați aiurea ceea ce poți povesti în fix 3 minute și 15 secunde.” Sint de aceeasi parere.
Uite argumentarea lui Asimov:
„In science fiction, experience seems to show that long stories have an advantage over short ones. The longer the story, all things being equal, the more memorable. There is reason to this. The longer the story, the more the author can spread himself. If the story is long enough, he can indulge himself in plot and subplot with intricate interconnections. He can engage in leisurely description, in careful character delineation, in thoughtful homilies and philosophical discussions. (…) But now let’s work toward the other extreme. As a story grows shorter and shorter, all the fancy embroidery that length makes possible must go. In the short story, there can be no subplots; there is no time for philosophy; what description and character delineation there is must be accomplished with concision.
The point, however, must remain. Since it cannot be economized on, its weight looms more largely in the lesser overall bulk of the short story.
Finally, in the short short story, everything is eliminated but the point. The short short story reduces itself to the point alone and presents that to you like a bare needle fired from a blowgun; a needle that can tickle or sting and leave its effect buried within you for a long time.”