În acest episod vom face un salt de treizeci și trei de numere față de ultimul articol. O să vedeți îndată de ce.
Totuși, nu pot să trec peste cele treizeci și trei de numere fără să adaug câte ceva și despre conținutul lor. În aproape un an și jumătate, cât s-a scurs de la numărul 300 al Colecției și până la numărul 333, despre care voi povesti imediat, trebuie știut că tendința de creștere în calitate a CPȘF nu doar că s-a menținut, dar chiar s-a „accelerat”.
Astfel, aș remarca numărul 303, care a oferit cititorilor proza întitulată Erupția (semnată de George David), în care un echipaj internațional compus din trei astronauți – George Burns, geolog american, Lun-din, naturalist chinez și Nicolae Grigore, un inginer de prin părțile Făgărașului –, avea ca misiune descoperirea zăcămintelor de ixeniu pe planeta Venus. Din nefericire, nava lor, Azur-3, suferise un accident la aterizare, iar cei trei astronauți ajunseseră captivi la poalele unui vulcan aparent adormit. După cum puteți bănui din titlul povestirii, o erupție a vulcanului ajunge să pună în pericol viața celor trei temerari. În final, Nicolae Grigore și Lun-din aleg să se sacrifice și să-i salveze viața lui George Burns, care tocmai aflase că devenise tată. Practic lipsit de praf ideologic, textul e bine strunit și merită citit, chiar dacă astăzi ar putea părea desuet din punct de vedere al recuzitei sefe.
Numărul 310 a avut în sumar doi autori remarcabili: pe Oscar Lemnaru, aproape un clasic al genului, cu povestirea Ochiul de mort, și pe Adrian Rogoz cu povestirea Alambai sau arcanele artei, un text plin de o imaginație debordantă și cu o calitate literară ireproșabilă.
Numerele 311 – 316 au fost dedicate romanului Solaris, de Stanislaw Lem, roman pe care pun pariu că deja l-ați citit și răscitit. Dacă nu, puneți mâna degrabă pe el. Merită din plin.
Ștefan Zaides, Rodica Tott, Eduard Jurist, Mircea Cîrloanță sunt doar alți câțiva autori memorabili care au apărut în Colecție în acea perioadă.
Și ajungem astfel la numărul 333. De fapt, la numerele 333, 334 și 335. De ce mi-au atras atenția acestea trei? Pentru că toate au fost dedicate unui autor american celebru: Clifford Simak.
Atunci când a fost publicat la noi pentru prima oară, în 1968, Clifford Simak era practic un necunoscut pentru cititorii români. Dar un necunoscut ilustru, care avea deja o carieră remarcabilă în science fiction.
Născut în 1904, Clifford Simak a debutat în 1931, adică la 27 de ani, dar textul cu care s-a făcut remarcat a apărut în 1935. Este vorba despre povestirea Creatorul (The Creator), publicată în Marvel Tales. Apoi a scris și a tot scris și a tot publicat și a luat premii peste premii atât de mult și atât de multe încât dacă m-aș apuca să înșir toate textele semnate de el și premiile câștigate, probabil că editorii de la G42 mi-ar da cu articolul în cap. Așa că mă abțin. Totuși, ce trebuie reținut este că Clifford D. Simak (D vine de la Donald, dacă nu v-ați prins) nu a scris doar ficțiune ci a avut și patru cărți de non-ficțiune. Și încă un lucru important: în studiul lui Sam Moskowitz, Seekers of Tomorrow (1967), Clifford Simak beneficiază de un capitol întreg.
Așadar, în minunata zi de marți, 1 octombrie 1960, Colecția Povestiri Științifico Fantastice a ieșit pe piață cu numărul 333, număr acoperit în întregime de autorul american. Firește, Clifford Simak n-a fost primul autor american publicat în CPȘF. Vă aduceți aminte, desigur, de numărul 82 în care au fost prezenți Philip K. Dick (prezentat ca Philip C. Dick) și Robert Heinline (prezentat ca Robert Heinlyne). Doar că, de data aceasta, autorul american avea să țină capul de afiș, după cum spuneam, vreme de trei numere consecutive. Lucrul acesta se înscria firesc în tendința deschidere și de cosmopolitizare a revistei, tendință care venea ca urmare a unei perioade de oarecare slăbire a șurubului ideologic. În 1968, chiar dacă America era văzută în continuare ca bastionul imperialismului, produsele sale culturale erau acceptate și distribuite fără opreliști în Republica Socialistă România.
Prima povestire se intitulează A fost odată pe Mercur. Textul nu era chiar nou, fusese publicat pentru prima oară în 1941 cu titlul Masquerade în Astounding Science Fiction și republicat în același an sub titlul Operation Mercury. Dacă-mi permiteți o părere personală (și nu văd de ce nu mi-ați permite), titlul românesc mi se pare al naibii de inspirat.
Despre ce este vorba în A fost odată pe Mercur? Pe scurt, lucrurile stăteau în felul următor: omenirea ajunsese pe planeta Mercur și stabilise acolo câteva avanposturi. Oamenii veniseră pe Mercur pentru a capta energia soarelui cu ajutorul unor fotoelemente performante și de a o redistribui pe Pământ și pe celelalte lumi colonizate: Luna, Venus, Marte.
Până aici lucrurile par simple, doar că, spre surprinderea tuturor, planeta Mercur nu era pustie ci era populată de o sumedenie de sfere colorate, adevărate condensări de energie dotate, se pare, cu rațiune. Contactul cultural dintre nativii de pe Mercur și oameni părea sortit eșecului. Vreme de cinci sute de ani, cele două specii se studiaseră pe îndelete, dar în ciuda eforturilor făcute de oameni, sferele preferau să păstreze tăcerea. Tot ce-și permiteau acestea în relația cu oamenii era să-i imite: fie luau forme umane – de cele mai multe ori caricaturale –, fie materializau gândurile sau visele oamenilor.
Există o oarecare asemănare cu ideea centrală din Solaris: imposibilitatea comunicării dintre două rațiuni străine. Atât Sferele lui Simak, cât și Oceanul lui Lem par a fi puțin interesate de a comunica cu oamenii, rezumându-se în a-i maimuțări în fel și chip pe aceștia din urmă. Totuși, e departe de mine gândul că Lem s-ar fi inspirat din proza lui Simak.
Povestea începe în momentul în care Cart Craig, șeful unei stații de captare a energiei solare, este avertizat de unul din subordonați, aflat pe suprafața planetei la o sută de mile distanță, cu privire la apariția unui nor cosmic, un vârtej de energie aproape invizibil, dar care putea să distrugă stația dacă ar fi trecut pe deasupra ei. Apoi, legătura radio dintre Kunt Anderson și Craig se întrerupe brusc.
În cele din urmă, Kunt Anderson revine teafăr pe stație, dar ceva din comportamentul acestuia stârnește vagi bănuieli celorlalți rezidenți: Craig și Crippie. Colac peste pupăză, un vizitator aflat pe stație, un oarecare Paige venit de pe Pământ ca să captureze o Sferă și s-o ducă pe Terra, șterpelește o mașină de explorare și dispare de pe stație, în ciuda faptului că rezervoarele de oxigen necesare pentru o asemenea expediție se găseau într-un rastel încuiat.
Craig ia decizia să pornească spre vârtejul de energie, să cerceteze la rându-i dacă fenomenul chiar putea pune în pericol stația. Doar că, ajuns la fața locului, descoperă rămășițele calcinate ale adevăratului Kunt. Ba mai mult, o sferă violetă se metamorfozează într-un fals Craig, căutând astfel să-l atragă pe acesta în mijlocul vârtejului.
Craig revine pe stație decis să facă ordine și să-l neutralizeze pe falsul Kunt. Doar că, oarecum previzibil, acesta nu era de găsit. În schimb, stația se pricopsise cu două pisici. Raționamentul e simplu. Sfera care luase locul lui Kunt se preschimbase în pisica Matilda, rezidentul non-uman, dar terestru de pe stație.
Între timp, revine și Page, teafăr și nevătămat, în ciuda faptului că plecase fără nicio rezervă de oxigen. Acesta se întorsese însoțit de două Sfere colorate pe care susținea că le îmblânzise și că urma să le ducă pe Pământ.
Dar lucrurile sunt limpezi pentru Craig. Sferele multicolore, profitând de capacitatea lor de a lua orice formă, făcuseră un prim pas în a invada Pământul. În cele din urmă, Craig reușește să scape de intruși amenințându-i cu un balon plin cu oxigen lichid și lucrurile oarecum se stabilizează.
Dar concluzia lui Craig este clară. Asemenea tentative de infiltrare se vor repeta. Proza se încheie cu un tablou straniu, întreaga stație este înconjurată de Sfere care se transformă în piese de șah și se vânzolesc pe suprafața planetei Mercur într-un dans haotic.
Tot în 333 se deschide încă o proză semnată de Simak. E vorba despre Poarta care duce dincolo (The Big Front Yard), povestire care fusese pentru prima dată publicată în 1958 în Astounding Science Fiction. Dar cum această povestire a fost foiletonată în 333, 334 și 335, vom vorbi despre ea în episodul următor.
Numărul 333 se încheie cu Poșta redacției, din care aflăm cu interes că Emil Bogos din Ploiești și-a îmbunătățit calitatea caricaturilor trimise redacției și că, în curând, acestea vor fi publicate. Așa este, doar că prima apariție a lui Emil Bogos în paginile colecției s-a petrecut abia în 1971, în numărul 405 care a apărut tot pe întâi octombrie. Pentru cine nu știe, Emil Bogos a ținut mai apoi, prin anii 80, un cenaclu SF în Ploiești – în Ploiești au activat două cenacluri SF: Jules Verne și Quo Vadis, în cazul de față cred că e vorba despre cenaclul Jules Verne – și i-au fost publicate în vechiul Almanah Anticipația o serie de reproduceri grafice.
Ilustrația copertei numărului 333 a fost asigurată de Pompiliu Dumitrescu.
La televizor, în seara zilei de 1 octombrie, s-a putut urmări de la ora 20 un nou episod din filmul serial Vikingii, iar ceva mai târziu, de la ora 21:15, un program de varietăți în transmisiune directă de la Viena.
Câteva zile mai târziu, pe 11 octombrie 1968, a demarat zborul Apollo 7. Nava americană nu s-a depărtat prea mult de Pământ, dar testele efectuate pe orbita circumterestră au permis saltul spre lună din decembrie 1968 al navei Apollo 8.
