353 a doua faptă eroică a lui Bullimar(timp de citire: 12 minute)

Dacă n-ați băgat de seamă până acum, vă atrag eu atenția asupra unui lucru. Pe măsură ce explorăm Falia în timp pricinuită de Colecția „Povestiri științifico-fantastice”, salturile de la un număr sau altul se tot scurtează. Unul din motivele care mă determină să vă povestesc despre numere din ce în ce mai apropiate este ușor de intuit: calitatea din ce în ce mai bună a prozelor publicate.

Așa stau lucrurile și cu numărul 353 din CPȘF. În opinia mea, unul dintre cele mai bune de până atunci și o să vă explic de ce cred asta, dar înainte, să stabilim contextul!

Numărul 353 din Colecție a apărut în 1969, în data de 1 august, adică într-o zi de vineri. Anul 1969 avea (sau încă mai are) o semnificație cumva aparte pentru amatorii de științifico-fantastic. Mă gândesc la faptul că, pe 20 iulie, primii oameni ajungeau pe Lună. O ispravă care a stârnit sumedenie de ecouri în întreaga lume, mai ales în lumea sefistă. E bine de precizat faptul că România a fost singura țară din „lagărul socialist” care a transmis în direct, la TV, epocala realizare a americanilor. Acest lucru se înscria perfect în imaginea (aparent) reformistă a țării noastre, imagine consolidată după ce, în 1968, fusese singura țară din blocul estic (Tratatul de la Varșovia) care nu participase la invazia Cehoslovaciei și care, în plus, condamnase acest lucru. E drept că nici nu fusesem invitați la petrecerea organizată de URSS la Praga, dar asta ar fi altă discuție.

Exista o adiere de libertate în țara noastră în 1969. Legația României din Israel fusese ridicată la rang de ambasadă pe 17 iulie, iar pe 2 august, adică într-o sâmbătă, la doar o zi după apariția numărului 353, președintele Nixon sosea la București, într-o vizită de stat. De altfel, prima vizită de stat făcută de un președinte american într-o țară socialistă, un lucru remarcabil în epocă.

La televizor, lumea se putea delecta, în august 1969, în afara lucrărilor Congresului X al PCR, urmărind serialul Răzbunătorii (The Avengers) sau Lunga vară fierbinte (The Long, Hot Summer).

CPȘF, profitând de împrimăvărarea ceaușistă, încet, a renunțat la o bună parte din balastul ideologic care împovăra o bună parte din textele publicate.

Așadar, prin ce s-a remarcat numărul 353 al Colecției? Să-l ascultăm chiar pe Adrian Rogoz:

Laudă piticelor albe

Departe de a fi un lucru facil, genul scurt poate constitui o probă a maturităţii artistice. Scriu aberant „genul scurt” în mod voluntar, fiindcă în el încap toate genurile clasice într-un stadiu de staţie-pilot a formei în stare născîndă.

Substanţa din care sînt alcătuite operele genului scurt este, ca în cazul piticelor albe, hiperdensă. Într-un degetar încap tone de materie.

A excelat în aceste înşelătoare miniaturi explozive Cehov, admirabil stilist, dar la care ideile au o structurare atît de cristalină încît – caz, cred, unic în literatură – cuvintele îşi pierd tirania lor specifică, devenind docile la traducerea în alte limbi. Maiakovski, cu metoda lui de extragere a radiului, a fost şi el, barem teoretic, adept al artei esenţiale.

Ion Barbu. poetul-matematician prin excelenţă, proclamă, la noi, criteriul densităţii maxime : „Poezia leneşe se întovărăşeşte cu o tehnică rudimentară ori barbar însuşită. Nu există versificaţie spontană… «Faire difficilement des vers faciles» n-a însemnat niciodată a ticlui versuri uşor digerabile, ci rara aventură a unui vers într-adevăr esenţial”.

La rîndul său, marele argentinian Jorge Luis Borges consideră, în prologul Ficţiunilor sale, că „dezvoltarea în cinci sute de pagini a unei idei a cărei perfectă expunere orală ia cîteva minute constituie un delir laborios şi sărăcitor”.

În acest număr al colecţiei vom publica deci o serie de schiţe şi de micro-povestiri ş.f. variate atît prin naţionalitatea autorilor, cît şi prin viziunea și timbrul lor, convinşi că explorăm astfel o zonă frontală a science-fiction-ului.

Într-adevăr.

Karel Čapek, Tristan Bernard, Iun Bing, Fereydun Hoveida, Ilya Varșavski, B. Brădișteanu, Mircea Cîrloanță, B. Mircea sunt autorii publicați în acest număr. Să-i luăm pe rând

Karel Čapek prezintă nu mai puțin de șaptesprezece pastile literare de un rând sau două și care oferă cititorului prilejul de a zâmbi amar. Spre exemplu:

În anul 2500

– …S-a întors şi susţine că sus, deasupra pămîntului, se poate respira absolut liber.

– Să admitem. Şi ce-i cu asta?

Mda. Să sperăm că nu vom ajunge în situația asta peste câteva sute de ani. N-am să mă opresc să vă spun cine a fost Karel Čapek, dar vă las aici câteva titluri care au fost traduse în românește: Fabrica de absolut, Război cu salamandrele, Krakatit, Povestiri dintr-un buzunar, povestiri din celălat buzunar. Aș îndrăzni să adaug că toate cele enumerate ar trebui să facă parte din lista de lecturi esențiale pentru fiecare.

Următorul autor, Tristan Bernard (1866 – 1947), pe numele său real Paul Bernard, a fost un prolific autor francez, cu o operă impresionantă: douăsprezece scenarii de teatru, cinci scenarii de film precum și unsprezece volume de proză. Interesant despre Tristan Bernard este că el însuși se considera ca fiind un anarhist.

Textul publicat în 353 se intitula O convorbire interplanetară și avea ca temă contactul cu alte civilizații. Numai că aici autorul tratează tema într-o cheie ironic-amară și nu într-un registru grav. Important de știut este faptul că schița aceasta mai fusese publicată în limba română în antologia Viitorul a început ieri: retrospectiva anticipației franceze, apărută în 1966 sub îngrijirea lui Ion Hobana, dar cu un alt titlu: Oare ce vor să ne spună?, titlu care respecta titlul original Qu’est-ce qu’ils peuvent bien nous dire.

După Tristan Barnard, cititorii Colecției aveau să descopere un autor exotic: Fereydun Hoveida (1924 – 2006). Am păstrat grafia numelui folosită de CPȘF în 353, în loc de Fereydūn Hoveyda. De altfel, în numărul 279 din 1 iulie 1966, acesta mai fusese publicat în revistă cu povestirea Cenușa, de data aceasta numele fiindu-i scris corect.

În 353 i-au fost publicate două schițe și o pastilă: Planeta roșie, Migrație și Aminoacizii. Dacă în prima schiță Hoveyda își imaginează cum ajung americanii pentru prima oară pe planeta Marte și face o legătură între culoarea planetei și avântul sovieticilor în spațiu, în pastila intitulată Aminoacizii lucrurile se așează ceva mai profund, ilustrând spusele lui Adrian Rogoz. Iată:

Aminoacizii

Se afirmă că legendele şi miturile tuturor popoarelor se aseamănă mai mult sau mai puţin.

Trebuie să ne mirăm de acest lucru cînd ştim că toate fiinţele vii se compun din aceleaşi lanţuri de aminoa cizi?

Mai trebuie să spun ceva despre Fereydūn Hoveyda. Acesta a fost nu doar un scriitor iranian ci și un important diplomat pe vremea Șahilui. A fost, între 1971 și 1979, ambasadorul Iranului la ONU. Fratele său, Amir Abbas Hoveyda a fost prim ministru al Iranului și a fost executat după revoluția islamică iraniană din 1979. Fereydūn Hoveyda a fost nepotul lui Abdol Hossein Sardari, cel care a salvat de la deportare și moarte 2000 de evrei din Parisul ocupat de naziști.

Ajungem acum la Iun Bing (1944 – 2014), un scriitor norvegian. În realitate e vorba despre Jon Bing, dar cum proza a fost preluată dintr-o revistă sovietică, de aici și pocirea numelui: Юн Бинг l-au transliterat ca Iun Bing. De altfel și titlul povestirii e un pic nefiresc, totuși inspirat. Titlul original este Bullimard, iar povestirea a fost publicată pentru prima dată în 1967. Sovieticii au preluat-o sub titlul Буллимар și, mai departe, a ajuns în CPȘF sub titlul A doua faptă eroică a lui Bullimar.

Voi zăbovi un pic asupra povestirii, una din cele mai frumoase publicate în Colecție, și am să-mi permit să dau ceva spoilere. Dar înainte, iată ce spunea Adrian Rogoz:

Această povestire – cea dintîi pe care o publicăm din science-fction-ul norvegian – se desfăşoară la început simplu, aspru şi ataşant, precum este însăşi viaţa în septentrionalele tă rîmuri scandinave; iar sfîr şitul este neaşteptat, deşi firesc, ca optimsimul în vitregie, lăsîndu-ne o sfioasă, ciudată mireasmă de floare sălbatică de nord.

Așadar, o navă care asigura legătura dintre Pământ și Mercur este lovită de o explozie solară la scurt timp după decolarea de pe Mercur. Scutul deflector este avariat, iar destinul navei este sumbru: în maximum două zile s-ar fi prăbușit în Soare. La bord, în afară de Bullimard și de alți doi piloți se mai aflau câțiva tehnicieni împreună cu familiile lor. Singura șansă pe care o aveau era ca unul din membrii echipajului să iasă în spațiu și să rezolve funcționarea defectuoasă a scutului. Bullimard, fără să ezite, iese sub răsuflarea ucigașă a Soarelui și reușește să repare ce era de reparat. Dar cu ce cost…

Ajunge pe Pământ cumplit mutilat. La început, lumea l-a aclamat ca pe un erou. Dar, apoi, după o vreme, apariția lui în locuri publice începe să stârnească repulsie. Cum nu mai putea pilota alte nave în spațiu, Bullimard descoperă că viața s-a se îndrepta spre o fundătură: oamenii îl ocoleau.

În cele din urmă, cu ajutorul uni vechi prieten, își găsește de lucru într-un loc neașteptat: printre copii, la o școală. De ce copiii aceia nu-l resping? Veți afla citind proza, cum altfel. Și veți descoperi, citind-o, un text școală de proză scurtă.

Ilya Varșavski (1908 – 1974) nu era un autor necunoscut pentru cititorii CPȘF. Mai apăruse în numărul 182, din 15 iunie 1962 cu proza intitulată Index E – 81. E drept, în numărul 182 numele autorului sovietic fusese scris simplu Ilia în loc de Ilya.

Cafeneau moleculară este intitulată schița și pe câteva pagini tratează o temă mundană a viitorului: cum vor arăta cârciumile/restaurantele/cafenelele viitorului? Simplu, ne spune autorul: totul se va baza pe sinteza chimică. Dorințele oamenilor, în materie culinară, urmau să fioe îndeplinite întocmai de sofisticate mașinării de sinteză. Și de aici, sumedenie de fapte amuzante decurg, fapte pe care le veți descoperi citind textul

După acest periplu internațional, urmează trei autori români: B. Brănișteanu (1874 – 1947) ne propune, în schița Cârma balonului, rezolvarea unei probleme care dădea/dăduse multă bătaie de cap aeronauților de la sfârșitul secolului XIX. Apoi, Mircea Cîrloanță oferă cititorilor două micro-eseuri: Copacul din Lună și Revolta lucrurilor. Ipoteza din cel de-al doilea eseu am verificat-o adesea și, sunt sigur, și voi la fel: obiectele pe care le manipulăm zi de zi au , uneori, tendința de a se comporta conform unei agende proprii. Mai ales atunci când le scăpăm din mână.

În fine, ultimul text din numărul 353 îi aparține lui B. Mircea, un autor din Ploiești. Acesta mai publicase o povestire în numărul 276 (apărut pe 15 mai 1966) intitulată Vaaral. Adrian Rogoz explică, în nota introductivă, cum autorul a oferit CPȘF două proze în urmă cu trei ani și mai bine. Din cele două proze, Adrian Rogoz a ales, la vremea respectivă, Vaaral. Cum în decursul timpului autorul n-a mai răspuns la scrisorile lui A.R., acesta s-a decis în cele din jurmă să publice în 353 și cea de-a doua proză care se intitula Zîmbetul.

Și iată că din nouanul de lucrări aflate în depozitul redacției am regăsit „Zîmbetul” de odinioară. Îl fac public pentru că în el stăruie stilul subtil și obsesiv al lui B. Mircea, mesajul nobil și generos care răzbate prin mîzga unei anecdotici atroce. Și pentru că sper ca în acest fel să reînnod un fir din trecut, spune Adrian Rogoz. Este lesne de înțeles de ce A.R. dorea să reînnoade acel fir din trecut. B. Mircea ar fi dat science fictionului nostru un fior nou. Nu pot să fiu altfel decât de acord cu spusele lui Adrian Rogoz.

Din păcate nu știu nimic despre acest enigmatic autor român, nici dacă a mai publicat și altceva în afară de Vaaral și Zîmbetul. Există o notă în 276 din care am aflat că autorul s-a născut în 1937 și că, în perioada respectivă, acesta lucra ca inginer la fabrica de geamuri din Scăieni. Dacă vreunul din cititorii acestui articol știe mai mult, aș fi mai mult decât încântat să aflu.

Așa cum spuneam, Zîmbetul încheie numărul 353 și o face într-un mare fel. Aș zice că, la fel ca A doua faptă eroică a lui Bullimar, și Zîmbetul este un model de proză scurtă, un mic diamant literar, dar cu atât mai strălucitor.

După toate prozele enumerate până acum, în353 mai apar două note scurte. În prima notă puteam afla că revista Quarber Merkur (din Austria, păstorită de Franz Rottensteiner) laudă sefeul românesc și face trimiteri la proze semnate de Vladimir Colin, Camil Baciu și Adrian Rogoz.

Următoarea notă se referea la Jorge Luis Borges care, în august 1969, împlinea 70 de ani. De asemenea, nota oferea și o listă cu traducerile în limba română (de până atunci) din Borges.

Închei acest lung (și sper că interesant) articol cu precizarea că pe coperta IV din 353 cititorii erau anunțați că în următoarele două numere – 354 și 355 – urma să fie foiletonat un scenariu românesc de film științifico fantastic intitulat Cursă în vid. Ei bine, despre acesta vă voi povesti în articolul viitor.