În cele ce urmează am să vă povestesc despre un număr aparte al Colecției Povestiri Științifico-Fantastice. Este vorba despre numărul 383, apărut pe 1 noimebrie 1970, adică într-o zi de duminică.
De ce mi-a atras atenția în mod deosebit acest număr? În primul rând prin cele două povestiri conținute și care purtau semnătura lui Karinthy Frigyes (scris uneori și Karinthi Frigyes Ernő), un scriitor maghiar celebru despre care unii dintre voi e posibil să fi auzit deja. În al doilea rând, CPȘF 383 a oferit cititorilor săi câteva pagini consistente cu poeme semnate de Mircea Opriță și Ion Văduva-Poenaru. Desigur, Colecția mai publicase și în alte rânduri poezie, nu era un lucru neobișnuit. Numai că, de data aceasta, spațiul acordat genului liric a fost ceva mai generos ca de obicei.
În fine, să începem cu începutul.
Karinthy Frigyes, pentru cei care au deschis televizoarele ceva mai târziu, a fost un autor maghiar născut pe 25 iunie 1887 la Budapesta și care a încetat din viață pe 29 august 1938 la Siófok, o localitate pitorească aflată pe malul lacului Balaton, cam la 90 de kilometri de Budapesta.
După terminarea liceului a urmat cursuri de matematică și fizică, de literatură și chiar de medicină (chirurgie), dar nu a fost licențiat în nicio specialitate. A debutat în literatură la vîrsta de 15 ani cu o nuvelă intitulată Nászutazás a Föld középpontján keresztül (Călătorie de miere prin centrul Pământului), un text vizibil influențat de romanul lui Jules Verne, Călătorie spre centru Pământului.
Karinthy Frigyes a beneficiat în numărul 383 de o generoasă prezentare realizată de Kuczka Péter din care aflăm că o istorie a sefeului maghiar ar trebui să înceapă cu textele sale.
Două corăbii este o povestire care cu greu ar putea fi încadrată genului SF. Dar acest lucru nu are nicio însemnătate. Încărcătura fantastică a textului generată de ciocnirea a două tipuri de gândire ale personajelor (Căpitanul Cristofor – raționalist, cartezian și Sinezius – scolastic și aristotelic) plus jocul metaforelor și stilistica splendidă a autorului conferă o valoare literară care transcede oricărei tentative taxonomice.
Evident că personajele reperezintă arhetipuri plasate într-o epocă încă întunecată: pe de o parte avem germenii iluminismului oferiți de Căpitanul Cristofor, iar pe de alta ne lovim de dogmatismul alchimistului Sinezius, partizanul anticilor și adeptul misticilor străvechi. Este de remarcat că, din dialogurile celor doi, Sinezius este acela care, printr-un dans retoric, se erijează în emisarul spiritelor libere, în vreme ce Cristofor apare protretizat ca un simplu propagandist al unei științe pozitive și pragmatice, dar limitată și incapabilă de a oferi oamenilor adevărata libertate a cugetului.
Acțiunea are loc în toamna anului 1492, așadar ne este ușor să-l identificăm imediat pe Căpitanul Cristofor ca fiind chiar Cristofor Columb, cel care a condus prima expediție transatlantică spaniolă. După cum bine știți, trei corăbii a avut la dispoziție Columb: Santa Maria, Niña și Pinta. Toate trei cărau cu ele 90 temerari.
În Două corăbii, chiar la începutul textului, înainte de plecare, Căpitanul Cristofor, încrezător în resursele sale științifice pune un rămășag.
– Știi ce, Sinezius? zise Căpitanul Cristofor, întinzând mâna. Să pariem. Dacă de astăzi în patru luni, din vârful catargului, nu vei vedea cu ochii dumitale țărmul răsăritean, îți dau – ce să-ți dau? Îți dau barca mare cu vele pe care o luăm cu noi
– Mă prind, Căpitane Cristofor, zise Sinezius. Trecând pe barca aceea am să vă părăsesc, am să plec singur spre apus.
Desigur, nu este vorba de niciuna din cele trei caravele ci de o barcă auxiliară, probabil o barcă cu vele latine, cum se purtau pe vremea aceea. Interesant este că greementul Niñei fusese inițial dotat cu vele latine (triunghiulare), dar acestea au fost modificate în ultima escală din Canare a expediției.
De bună seamă, povestirea nu-și propune să redea cu acuratețe prima călătorie a lui Columb. Astfel, pariul asumat de Căpitanul Cristofor și de Sinezius este menit doar să sublinieze anvergura expediției, termenul de patru luni fusese mult exagerat. De altfel, Columb nici nu avea provizii suficiente pentru a naviga o perioadă atât de îndelungată.
În partea a doua a povestirii, chiar în noaptea în care se împlineau cele patru luni, are loc ultima dispută între cei doi. Chiar și atunci când unul dintre marinari anunță apropierea de țărm, Sinezius, devotat ideilor sale, refuză să vadă uscatul și pretinde barca cu vele, pe care o și obține. Alături de doi discipoli, Sinezius pornește spre nord-vest. Ca fapt divers, Karinthy Frigyes nu se sfiește să-l plaseze în rolul unuia dintre adepți chiar pe vestitul Paracelsus.
Cum sunt un împătimit al continuărilor făcute terți ale unor romane sau povestiri celebre, mă gândesc că ar fi interesant de văzut, de citit o continuare a povestirii Două corăbii din care să aflăm ce s-a mai întâmplat cu Sinezius. Poate c-am s-o scriu eu, la un moment dat, dar asta nu înseamnă că altcineva n-ar merita să încerce. Luați-o ca pe o provocare.
A doua povestire semnată de Karinthy Frigyes schimbă registrul narativ. Imaginea eului relatează desfășurarea unui experiment inedit: iluminarea ochiului uman din spate. În acest fel, ochiul nu mai este un simplu receptor și traductor de informații luminoase ci poate să devină un proiector de imagini. Scopul final al experimentului ar fi fost să proiecteze pe un ecran exterior imaginea ubtilă și profundă a sinelui. Ceea ce se și întâmplă, în final, doar că lucrurile sunt mai înfricoșătoare decât se aștepta autorul experimentului. Vă las vouă plăcerea să descoperiți emoțiile și spaimele trăite de acel savant citind proza respectivă.
O ultimă remarcă: cele două povestiri au fost traduse în limba română de Costache Anton și Eugen Hadai.
În a doua parte a numărului 383 al CPȘF ne întâlnim, așa cum am mai spus, cu poezia.
Mircea Opriță, care nu mai are nevoie de nicio prezentare, oferea cititorilor Colecției trei poeme întitulate astfel: Science-fiction, Viitorul al doilea și Mașina timpului. Cum nu-s un comentator de poezie, prefer să vă ofer câteva imagini/metafore care mi-au atras atenția:
De fapt, o singură, aceeași întrebare
hrănită-n noi de-o viață sau de cînd:
ce ne pîndește dincolo
de focuri?
(Science-fiction)
Ce-o să mai fie dacă dinspre cărți
Alarme curg, vestind amenințarea
de foame și de-ntuneric?
(Viitorul al doilea)
(…). Dincolo
trec sclavii morți cu pietrele pe umeri –
parcă ridică-n piramide subteranul rîu
și cîtă deznădejde-n repetarea lor
vag luminată de sclipirea unei vremi postume.
(Mașina timpului)
Despre Ion Văduva-Poenaru nu știu să vă spun mare lucru, din păcate. Poemele sale din numărul 383, intitulate Ochii mei, Nemulțumire, Metamorfoză, Somn și Noapte, ar fi trebuit să facă parte dintr-un volum intitulat Naufragiat printre cuvinte. Am căutat acest volum după titlu în speranța că voi găsi referințe despre autor, dar… nimic. Este posibil ca volumul preconizat să fi apărut sub alt titlu.
Puținul pe care l-am aflat despre autor vi-l împărtășesc și vouă: s-a născut în 1934 în localitatea Poenarii de Muscel. Volumele sale de poezie mai cunoscute sunt: Cântece pentru tata, Metopele Neamului, Moștenire pentru fiica mea și Aripa nemărginită. Dacă cineva știe mai mult, ar putea să lase un comentariu, aș fi cât se poate de încântat.
N-am să redau nimic din poemele pomenite mai sus pentru că nu mi s-au părut c-ar merita așa ceva, iar timpul vostru e prețios.
Numărul 383 se încheie cu două articole, unul despre Gerard Klein și celălalt despre Hitchcock.
Un oaspete francez la București, nesemnat de nimeni, informa cititorii că Gerad Klein făcuse o vizită în România cu ocazia apariției volumului Un pic de neant, un volum de proză SF franceză contemporană. Vă aduceți aminte, mulți dintre voi, de acest volum apărut în 1970 la Editura Albatro, în îngrijirea lui Ion Hobana. Dacă nu l-ați citit, vă recomand să-l căutați prin anticariate, merită cu prisosință.
Am mai aflat din acest articol că Gerard Klein (pe vremea aceea avea doar 33 de ani) căpătase o notorietate sefistică atât de mare în Franța încât Robert Laffont i-a oferit coordonarea colecției Altundeva și mâine, cea mai prestigioasă colecție de SF din Franța. (…) faima colecției s-a impus atît selecției judicioase a lucrărilor publicate cît și prezentării lor excepționale. Mi-ar plăcea să știu că eventualii editori care văd citatul de mai sus și înțeleg ceva din el și astfel vor renunța la obiceiul de a publica fără discernământ tot felul de spanacuri care numai literatură nu sunt. Vor face astfel un bine întreit: cititorilor, autorilor care chiar merită să fie tipăriți și, în final, lor înșiși.
În Hitchcock și fantasticul deductiv, ultimul articol din numărul 383, Daniel Cocoru se străduiește să definească o zonă pe care el o denumește fantastic deductiv și care rezultă din intersecția dintre fantastic și genul polițist. Demersul mi s-a părut șubred, dar nu asta este important ci faptul că recursul la Hitchcock se constituie ca o avanpremieră la următorul text care urma să apară în Colecție: Păsările de Daphne du Maurier. Despre care voi vorbi și eu în viitorul articol.
