După ce în numărul precedent Colecția Povestiri Științifico-Fantastice și-a răsfățat cititorii cu două splendide texte semnate de Karinthy Frigyes (vezi articolul precedent), în numărul de față a venit rândul unei proze celebre, despre care mulți dintre voi au auzit, dacă nu au și citit-o deja: Păsările, povestire scrisă de Daphne du Maurier și publicată pentru întâia oară în 1952, la Editura Gollancz, în volumul de proză scurtă intitulat Mărul (The Apple Tree). Păsările a fost republicată și în 1963, într-o reeditare a volumului Mărul, doar că, de data aceasta, volumul a fost redenumit Păsările și alte povestiri și a apărut la editura Penguin Books. Anul reeditării coincide cu anul apariției filmului omonim, care a fost oferit publicului în 28 martie 1963.
Probabil unii dintre voi știu că autoarea britanică s-a născut la Londra pe 13 mai 1907 și că și-a încheiat trecerea în această lume pe 19 aprilie 1989 la reședința sa din Kilmarth, Cornwall. Mai puțin știut este faptul că Daphne du Maurier s-a mutat în Cornwall prin anii ʼ20 ai secolului trecut și o lungă perioadă de timp a locuit în casa Menabilly, aflată undeva la 3 kilometri de Fowley. Casa aceasta era, pe vremea aceea, proprietatea lui John Rashleigh, descendentul unei vechi familii nobiliare din Cornwall. Atunci când Daphne du Maurier a descoperit locul respectiv, prin 1927, casa avea deja o istorie de câteva sute de ani (fusese ridicată în secolul al XVI-lea), iar scriitoarea s-a simțit imediat atrasă și fermecată de zidurile și acareturile străvechi. În urma unor demersuri succesive de a închiria casa, în 1943, spre surprinderea ei, John Rashleigh i-a oferit un contract de închiriere pe termen lung, contract care a durat până în 1969.
Am insistat un pic pe casa Menabilly pentru că aici, în cei 26 de ani cât a locuit-o, Daphne de Maurier a scris nu mai puțin de 18 volume, printre care se numără romanele Verișoara mea, Rachel (My Cousin Rachel) și Casa de pe țărm (The House on the Strand), ambele traduse în limba română. Și povestirea Păsările, desigur, tot aici a fost scrisă. La plecarea ei de la Menabilly, a scris: „Am pășit pe acest pământ cu libertatea unei visătoare și cu percepția unui om treaz – locurile, casele mi-au șoptit secretele lor și mi-au împărtășit durerile și bucuriile lor. În schimb le-am dat ceva din mine, câteva cuvinte pe care le-am lăsat în folclorul acestui loc străvechi.”
Scriitoarea britanică n-a avut parte, în decursul vieții, doar de succese literare. O serie de episoade controversate i-au întunecat cumva imaginea. Cele mai neplăcute au fost cele legate de acuzația de plagiat. Astfel, la scurtă vreme după ce romanul Rebecca a fost tradus în portugheză și a fost publicat în Brazilia, criticul literar Álvaro Lins a remarcat că între Rebecca și A Sucessora (The Successor), roman scris și publicat de scriitoarea braziliană Carolina Nabuco în 1934, există numeroase similarități. Nu doar intriga generală ci și scene și dialoguri întregi din romanul autoarei din Brazilia sunt copiate în Rebecca. Mai mult, scriitorul britanic Francis Baker, autor al romanului Păsările (The Birds), publicat în 1936, a afirmat că Daphne du Maurier s-a inspirat din romanul său atunci când a scris povestirea omonimă. De menționat faptul că atunci când Păsările din 1936 a fost publicat, Daphne du Maurier lucra pentru editorul lui Francis Baker ca prim cititor de manuscrise. De altfel, după ce filmul Păsările a apărut în 1963, scriitorul a vrut să dea în judecată Studiourile Universal, dar a renunțat după ce și-a dat seama cât de dificil și costisitor ar fi fost un asemenea proces.
Nu doar de plagiat a fost acuzată scriitoarea britanică ci și de incest și de relații amoroase cu alte femei, inclusiv cu actrița Gertrude Lawrence și cu Ellen Doubleday, soția editorului american Nelson Doubleday, cel care a publicat-o pe Daphne du Maurier în Statele Unite. Aceste acuzații au fost respinse în mod repetat de scriitoare, dar, pe de altă parte, aceasta a admis, în memoriile sale, că se ascunde în ea o „energie masculină”, care îi dă forța de a scrie.
Cum spuneam la început, Daphne du Maurier a încetat din viață pe 19 aprilie 1989, la vârsta de 81 de ani. Conform dorinței sale a fost incinerată și cenușa sa a fost risipită în vecinătatea casei Menabilly precum și în vecinătatea Kilmarthului.
Păsările, a fost publicată în numerele 384 și 385 din CPȘF în traducerea Mariei-Magdalena Fortunescu. Povestirea, în opinia mea, deși are puține elemente care pot fi considerate sefe, poate fi încadrată cu ușurință în gen. Desigur, tema este principalul său atu.
În noaptea de 3 decembrie, vîntul își schimbă direcția: venea iarna. Pînă atunci fusese o toamnă blîndă și calmă. Frunzele întîrziau pe copaci, roșii și aurii, și gardurile vii rămîneau verzi. Pămîntul arat era gras.
Nat Hocken, un veteran de război care locuia cu familia undeva în Cornwall – locul nu este precizat, dar descrierile din povestire te duc imediat cu gândul la peninsula din sud-vestul Angliei –, este prins treptat într-un vârtej de întâmplări care se dovedesc a fi de o gravitate fără precedent. Păsările, toate păsările, încep să atace oamenii. Atacurile erau oarecum influențate de flux și reflux, în sensul că în perioada când apele se retrăgeau, păsările își opreau asalturile.
Acest lucru ieșit din comun are consecințe catastrofale: oamenii, surprinși de violența tuturor păsările, se dovedesc lipsiți de apărare și, prin urmare, pier. Societatea în totalitatea ei se prăbușește, supraviețuirea ajunge să fie o chestiune strict personală. Spirit intrepid, Nat reușește să-și pună la adăpost familia – soția și cei doi copii – în vechea casă din piatră din vecinătatea unei ferme. Ba mai mult, realizând că păsările luau pauză între fluxuri, reușește să-și facă provizii jefuind ferma la care lucrase până atunci și ai cărei proprietari fuseseră uciși deja de zburătoarele dezlănțuite.
Cu provizii asigurate pentru câteva zile, Nat își dă seama că, periodic, va trebui să viziteze ferma. Dar resursele acesteia erau, desigur, limitate și, având în vedere că iarna care tocmai venise se anunța aprigă, situația avea să devină la un moment dat critică. Acest lucru urma să presupună deplasări din ce în ce mai lungi și născocirea unor mijloace de protecție adecvate, având în vedere că intervalele de acalmie erau de câteva ore.
Finalul rămâne deschis, îndemnând cititorul să-și imagineze posibile și probabile evoluții. Autoarea îl lasă pe Nat, alături de ai săi, baricadat în casa de piatră, în fața focului din șemineu, fumând ultima țigară și chibzuind ca, la următorul drum la fermă, să pună pe lista celor necesare și țigările.
Suspansul, gradat abil în text, tensiunea bine dozată, finalul deschis, sumbru, dar și cu speranță, mijloacele literare folosite cu îndemânare, toate acestea se constituie în tot atâtea argumente pentru citirea povestirii.
După cum știți, Păsările a fost ecranizată în 1963 de către Alfred Hitchcock. Filmul i-a avut în rolurile principale pe Rod Taylor și Tippi Hedren și a fost nominalizat la Oscar pentru efecte speciale, dar n-a fost să fie. Ca fapt divers, cei care au văzut deja filmul l-au putut remarca chiar pe Hitchcock, în primele secvențe, în rolul unui figurant care plimbă doi căței la ieșirea dintr-un magazin. De asemenea, în film a fost distribuită și Veronica Cartwright, pe care unii dintre voi poate au remarcat-o în Alien (1979) și, da, Veronica este sora mai mare a Angelei Cartwright pe care o știți, poate, din Sunetul muzicii (1965) și din serialul Pierduți în spațiu (1965, dar și în versiunea din 1998). În fine, filmul, judecat după standardele de azi poate părea stupid, iar jocul actorilor este, în cel mai fericit caz, naiv. Alte vremuri…
Cele două numere din Colecție, 384 și 385, au mai oferit cititorilor, în afară de povestirea Păsările și alte texte. În 384, un poem de Pierre Marie intitulat Formula lui Euler și dedicat celebrei relații care pune sub același acoperiș trei numere speciale: e, i și π și anume , poate una din cele mai tulburătoare identități din matematică. Urmează apoi un alt poem, semnat de Adrian Rogoz, cu titlul Progresiv și o schiță a autorului maghiar Karinthy Frigyes: A patra stare de agregare, iar la sfârșit o cronică de cenaclu: Start spre stele. Semnat M.Ș. (probabil Mircea Șerbănescu), articolul prezenta cititorilor aspecte din viața cenaclului H. G. Wells din Timișoara.
Cenaclul „H. G. Wells“ îşi propune, în schimb, obiective tinereşti, de o temeritate care s-ar cere să fie dusă pînă la ţel; mă gîndesc la cele două proiecte încă nerealizate şi care n-ar trebui abandonate: un schimb de experienţă cu un alt cenaclu din aceeaşi familie din Bucureşti şi tipărirea unei culegeri de scrieri care au trecut prin cenaclu. Cu atît mai mult merită atenţie acest al doilea proiect, cu cît condiţiile de publicare şi afirmare a condeielor ş.f. sînt mai restrînse şi mai puţin eficiente.– așa încheie autorul articolul. Cu siguranță, Timișoara era, în acea vreme, unul din centrele nervoase majore ale fandomului românesc, fandom aflat în plin proces de auto-inventare și cristalizare. La fel stau lucrurile și astăzi.
În numărul 385, în afară de continuarea Păsărilor, cititorii au mai primit povestirea Moartea hipnotică (Karinthy Frigyes), precum și două schițe scrise de Daniel Cocoru: Granule de întuneric și Manuscris găsit în depozitul WOW. Daniel Cocoru este unul din fondatorii primului cenaclu SF de amatori.
Primul cenaclu SF de amatori din România a fost înfiinţat pe data de 25 iulie 1969 la „Tehnic-Club” (Calea Şerban Vodă nr.213, sector 5, Bucureşti) de studentul Daniel Cocoru. Iniţial a fost numit „cenaclul S.F. de pe lîngă clubul MM” („2000” în cifre romane), apoi „cenaclul SF” iar în 1973 Adrian Rogoz i-a dat numele de „Solaris”.
La prima întrunire au participat Adrian Rogoz (cel care a fost „creierul” fondării primelor cenacluri SF în România), Vladimir Colin şi fanii Daniel Cocoru, Mihai Constantin, Vasile Constantinescu, Ștefan Nicolici, Marian Aurel, Ștefan Lupescu, etc. – ne povestește Cristian Tamaș într-un articol din 2012 publicat pe siteul SRSFF.
De asemenea, e posibil ca mulți dintre voi, cândva, să fi citit cele două volume semnate de Daniel Cocoru: Descoperiri în științele secolului XX (Albatros, 1989) și 20 de științe ale secolului XX (Albatros, 1981)
La realizarea celor două numere din CPȘF au contribuit și Duda Voivozeanu – ilustrațiile copertelor, Alexandru Diaconu – portretele interioare, Arcadie Daneliuc – machetare.
Pe 15 noiembrie 1970, data când a apărut numărul 384, locuitorii Bucureștiului puteau viziona La est de Eden (cinema Miorița) sau În arșița nopții (cinema Aurora). De remarcat e faptul că la cinema Cotroceni (anterior Aurel Vlaicu, ulterior Glendale Studio, azi Burgeria Cotroceni, mâine nu se știe ce va fi) rula chiar filmul… Păsările.
În lume, în bătrâna lume care ticăia, nu se petreceau mari lucruri pe vremea aceea: războaie stârnite de imperialiști, poporele iubitoare de pace construiau cu entuziasm și abnegație socialismul la sate și orașe, în vederea aplicării ulterioare a ecuației leniniste care spunea că socialism + electrificare = comunism, tovarășul Kim Ir Sen reales, poliția din Paraguay pe urmele lui Mengele.
Încă era bine.