Colecția Povestiri Științifico Fantastice 346-347 – Aparatul de visat frumos(timp de citire: 12 minute)

E limpede acum, privind în jos prin falia timpului, că la sfârșitul anilor ʼ60 literaturii SF îi cam pria în România. În ciuda filtrelor ideologice, amatorii de literatură SF beneficiau, în vremea aceea, de o oarecare deschidere oferită de stăpânii de atunci a mijloacelor editoriale. Și nu doar în Colecția Povestiri Științifico Fantastice. Astfel, în 1967 au apărut nu mai puțin de nouăsprezece volume de gen, în 1968 au fost optsprezece, iar în 1969 s-au tipărit treisprezece, majoritatea la Editura Tineretului. E drept, traducerile nu abundau, dar producția autohtonă putea asigura o sumă însemnată de titluri.

Sigur, veți spune, e foarte puțin față de cât se publică azi. Ca număr de titluri, da. Din punct de vedere calitativ, nu. Dimpotrivă, aș zice. Calitatea literară a prozelor sefe românești de atunci fusese asigurată de nume care sunt, azi, aproape uitate: Cecilia Dudu, Mioara Cremene, Viorica Huber, George Ricus, Radu Nor, Camil Baciu, Constantin Cubleșan, Alexandru Forje, Leonida Neamțu, Gheorghe Săsărman, Vladimir Colin. Și mulți alții.

Anul 1969 era anul marilor așteptări în explorarea spațiului cosmic. Ambițiosul program Apollo al americanilor se apropia cu pași gigantici de Lună. Nici sovieticii nu se lăsau mai prejos în cursa spațială. Crizele acute generate tectonica politică a celor două mari blocuri ideologice începuseră să se diminueze. De bună seamă, încă existau confruntări teribile. Războiul din Vietnam, spre exemplu. Dar, chiar dacă spectrul autodistrugerii speciei umane nu dispăruse complet, lumea privea cu optimism spre viitor. Vom explora adâncimile oceanelor și vom ajunge pe alte planete, vom învăța să conviețuim pașnic pe suprafața bătrânului și bunului Pământ, ne vom întâlni cu rațiuni non-umane, aflate la ani lumină în negura Cosmosului. Anul 2000, pe cât de depărtat era, pe atât de plin de promisiuni se arăta.

În 1969, pe 15 aprilie, adică într-o zi de marți, apărea la chioșcurile de difuzare a presei și în tutungerii numărul 346 din CPȘF. Titlul de pe copertă, Aparatul de visat frumos, mai degrabă poetic decât sefe, era ilustrat ademenitor de Aurel Buiculescu: pe fundal o farfurie zburătoare din care coborau levitând doi extratereștri, iar în prim plan o tânără femeie care asistă uimită la acest spectacol. O ispită pe care niciun iubitor de sefe n-avea cum s-o ignore.

Autorul prozei care dădea titlul de pe copertă era Laurențiu Cerneț, din Timișoara. În vreme ce mă documentam pentru acest articol, am căutat autorul pe Wikipedia românească. Din păcate, acesta nu are o pagină dedicată, dar am aflat că alt Laurențiu, alintat de fani cu diminutivul Reghe, are. Atât s-a putut, atât se poate astăzi. În schimb, pe pagina web a cenaclului H. G. Wells, din Timișoara, am aflat sumedenie de lucruri despre autor. A fost funcționar la CFR, om de serviciu, contabil. De asemenea, a fost și redactor la revista Orizont între anii 1971 și 1973. N-am idee în ce ordine și în ce perioadă Laurențiu Cerneț a activat în profesiile enumerate mai sus, exceptând perioada petrecută la Orizont. În fine, acest aspect este mai puțin important. Ceea ce contează este că, din 1967 până în 1999, Laurențiu Cerneț a publicat douăzeci și unu de volume. Unele legate de sefe, celelalte nu. Oricum, un palmares impresionant, nu-i așa? În plus, autorul a colaborat la sumedenie de reviste tomânești, dar și străine. În fine, pentru cine este curios, poate afla mai multe, după cum spuneam, pe pagina web a cenaclului Wells. Se poate găsi ușor cu Google. O scurtă remarcă finală în legătură cu autorul: s-a născut în 1931, pe 11 mai. Cum școala generală a făcut-o în localitatea Cerneți din Mehedinți, chiar lângă Turnu Severin, înclin să cred că numele său este un pseudonim. Dar e posibil să mă înșel.

Să revenim la Aparatul de visat frumos. Povestirea începe cu confesiunea ziaristului Ion Ioneacă, teribil de înamorat de Ramona Fîșcă, o tânără profesoară de educație fizică, dar și instructoare de judo. Cum aceasta a dispărut într-un mod misterios, Ion Ioneacă, neconsolat, decide să se lase congelat pentru un mileniu.

Dar povestea abia e la început. De fapt, frumoasa și energica Ramona, într-o noapte de vară, intrase în contact cu niște extratereștri umanoizi, dar albaștri și care vorbeau în fluierături complicate, dar armonioase. Sedusă de oportunitatea de a călători cu aceștia prin sistemul solar, acceptă să urce la bordul farfuriei zburătoare și, mai apoi, la bordul uriașei nave de cercetare a albaștrilor.

Deși extratereștrii vorbeau între ei fluierând, cunoșteau foarte bine limba engleză. Cum ajunseseră să vorbească în engleză? Simplu. Staționaseră ceva vreme deasupra Statelor Unite.

Primele linii de dialog sunt nefiresc de nefirești. Totodată, pline de farmec, umor și ironie.

«– How do you do, miss?

Ramona gîndi instantaneu o sumă de lucruri: „vorbesc englezește, dar nu-s englezi. Limba lor aduce cu engleza vorbită în America. Ce să caute? Să fie cosmonauți americani?” Și, fiindcă știa perfect patru limbi, și englezește, răspunse prompt:

– How do you do, sir! Bine ați venit! Cine sînteți și cu ce ocazie pe la noi? Turiști?

– Sînteți curajoasă?

– O, yes!

– O.K. Sîntem astronavigatori și venim dintr-un sistem solar apropiat.

– Bravo! Dar de unde știți englezește?

– Am staționat deasupra Americii și am învățat.

– Serios?

– Pe onoarea mea!

– Și ce căutați pe la noi?

– Am hotărît să ne convingem că populația planetei dumneavoastră este repartizată aproximativ uniform peste tot, deci și în această emisferă.

– Nu mai e nevoie, vă asigur eu.

– O. K. Facem economie de timp.

– Și cu ce călătoriți, cu oul ăla?

– Da. Doriți să ne faceți o vizită?

– Cu plăcere, însă este destul de tîrziu.

– The time is monay, spuse cealaltă ființă.

– Exact. Vă acord o oră.» [cf. textului original din CPȘF]

Și tot așa. Laurențiu Cerneț se joacă cu textul și o face, cum spuneam, șăgalnic și cu ironie. Desigur, se pot descoperi mulțimi de tipare și de metafore, chiar parabole în aventurile Ramonei alături de albaștri, (pentru că ora acordată de viteaza și tânăra profesoară de educație fizică se va preschimba, pe nesimțite, în ore, zile, luni, ani, milenii) și fiecare e liber să le descopere după măsura și priceperea sa.

Primele impresii ale Ramonei legate de stranii vizitatori, afară de culorea albastră a pielii, este că aceștia arată splendid, chiar angelic. Frumusețea lor o lasă fără suflare. Dar, ce trist, află mai departe intrepida Ramona, albaștrii nu au printre ei nicio femeie. De fapt, pe planeta lor nu se mai născuse o femeie de 230 413 ani.

«– Aici sînteți numai voi doi?

– Mai sînt încă trei băieți.

– Fete n-aveți?

– Nu… Știți, miss Ramona, la noi nu există decît un singur sex.

– Mai bine… Acum dați-i drumul! Doar n-o să stăm aici!»

La scurtă vreme după ce Ramona vine în contact cu întregul echipaj de savanți albaștri și schimbă cu aceștia mulțime de informații, nava-mamă este atacată de niște pirați cosmici. O luptă inegală se încinge între nava de cercetare a albaștrilor și nava înarmată a piraților. În ciuda faptului că Ramona reușește să caftească o mulțime de pirați urâți (și bărboși pe deasupra), Dosilasoldiez (nava de cercetare) este capturată. Pirații, aflăm mai apoi, atacau navele care umblau prin zonă, le jefuiau de bunuri și de informații pe care mai apoi le plasau pe piața neagră. Echipajele pașnicelor nave erau abandonate pe planete pustii, așadar, din lipsă de martori, Poliția Spațiului (se pare că exista așa ceva, iar pământenii habar n-aveau).

Descurcăreața Ramona, deși captivă, reușește prin tertipuri femeiești, dublate de vaste cunoștințe în ale chimiei, să trimită cele necesare traiului albaștrilor abandonați pe una din planetele pustii la care făceam referire și, cel mai important, să dejoace planurile piraților și să-i predea brigăzii mobile a poliției cosmice. Vestea ajunge rapid pe planeta albaștrilor astfel că, atunci când Ramona ajunge acolo împreună cu echipajul eliberat, este întâmpinată cu un entuziasm… planetar.

Urmează zile fericite în acea lume minunată, dar, pe nesimțite, dorul de casă și de Ion Ioneacă o copleșește și se decide să revină pe Pământ. Până să plece, mai face un cadou bărbaților albaștri. Îi învață să sintetizeze vin, mai precis, Tămâioasă de Odobești. Prezența ei în acea lume masculină fecundează mințile savanților care reușesc, la rândul lor, să sintetizeze femei. Ce bucurie a fost pe oamenii aceia, vă puteți imagina și singuri.

Ramona pornește spre Pământ cu o navă superluminică și însoțită de un robot multifuncțional, dar un sabotaj rezidual al piraților nu-i mai permite tinerei să ajungă în zilele ei ci în viitorul îndepărtat al Pământului. Mai precis, cam peste 30.000 de ani. Vă imaginați că Ion Ioneacă avusese tot timpul să se preschimbe în oale și ulcele. Așa s-a gândit și Ramona.

Ei bine, după o sumă de aventuri pe lungul drum spre casă, iată că ajunge acasă. Desigur, toate pe Pământ toate erau schimbate. Oamenii încă mai mergeau la meciuri de fotbal, dar asistau placizi la jocul din teren, fiindu-le indiferent cine urma să câștige. Așadar, o omenire apatică, lipsită de nerv, viețuia fără scop și fără țel pe suprafața Pământului și în celelalte locuri în care oamenii ajunseseră.

O disperare fără margini o cuprinde pe Ramona atunci când își dă seama că, în lumea aceea pașnică și senină, se îndrăgostise de un robot perfect umanoid. Povestea nefericirii ei ajunge în presă și, minune mare, se descoperă că Ion Ioaneacă, ziaristul cu care ea cocheta la sfârșitul anilor ʼ60 și care se lăsase congelat pentru o mie de ani, de fapt încă mai zăcea în cuva criogenică pentru că, ei bine, pentru că fusese complet uitat și nimeni nu trăsese ștecherul din priză.

Ion Ioneacă este readus la viață, se regăsește alături de iubita lui, Ramona. Urmare firească, cei doi se căsătoresc și plănuiesc un lung voiaj de nuntă pe fundul oceanului Pacific. Aici descoperă că delfinii întemeiaseră propria lor civilizație, locuiau în orașe subacvatice, dar visau să se mute pe uscat și să fumeze țigări de foi.

Întorși din călătoria lor subacvatică, descoperă un cadou de nuntă mai aparte și anume, o mașinărie complicată care avea numele (poetic) de Aparat de visat frumos. Împinși de curiozitate, bagă aparatul în priză și…

SFÎRȘIT

Da, povestea năstrușnică se termină aici pentru că, totuși, nu-i frumos ca lumea să dea năvală în visele celorlalți.

Povestirea lui Laurențiu Cerneț este o glumă, firește. Dar o glumă spusă, povestită cu mult har, cu mare dibăcie și dezinvoltură. Sefeul său, în această proză este doar un pretext, un fundal pe care autorul brodează cu însuflețire o poveste încântătoare. Laurențiu Cerneț este de netăgăduit un fin scriitor, iar pentru asta stau mărturie volumele sale pentru cine nu mă crede.

Aparatul de visat frumos a fost publicată în două numere consecutive ale Colecției, 346 și 347, apărute pe 15 aprilie, respectiv pe 1 mai. Așadar, cu doar câteva luni înainte ca oamenii să pășească pentru prima oară pe Lună.

Pe lângă povestirea amintită și povestită deja, cele două numere ale CPȘF mai ofereau cititorilor și alte proze semnate de: Lucian Ionică, Mihai Moraru, Voicu Bugariu, plus un eseu despre Edgar Allan Poe semnat de Horia Aramă precum și serialul De la Icar la cuceritorii Lunii realizat de Florin Zăgănescu.

V-aș mai reține atenția amintind că schița lui Lucian Ionică, intitulată Teledragoste, a reprezentat la vremea respectivă debutul editorial al scriitorului timișorean. În 1969, atunci când a publicat schița, Lucian Ionică era elev la liceu, dar citind textul nici nu te-ai fi gândit la vârsta sa atât de crudă. Poanta schiței, deși devoalată cumva de titlu, se lasă fără efort prinsă în poveste, iar construcția narativă, fără înflorituri inutile, îl prinde ușor pe cititor. Nu pot decât să-l felicit pe Lucian Ionică pentru debutul său care prezenta cititorilor un autor înzestrat cu talent, cu potențial și cu o tehnică scriitoricească remarcabilă. Ca dovadă, prezența ulterioară a acestuia în numerele viitoare ale Colecției precum și în Almanahul Anticipația. Alte texte ale sale pot fi găsite în câteva antologii de proze scurte care au făcut valuri la vremea respectivă: Avertisment pentru liniştea planetei ( Editura Albatros, 1985), Întoarcerea pe planeta albastră (Editura Politică, 1989), Anatomia unei secunde (Facla, 1990). Plus volumele sale: Ziua Confuză (Albatros, 1983) și Țarcu (Facla, 1989). În fine, mai multe despre Lucian Ionică puteți descoperi pe websiteul amintit la început, al cenaclului H. G. Wells.

Desigur, trebuie menționată și proza lui Voicu Bugariu, scriitor care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Scrisoare ne oferă un model de proză, un text sobru și dens, care te prinde implacabil și face un lucru care se petrece din ce în ce mai rar: te pune pe gânduri și, mai ales, te pune să gândești.

Așa cum spuneam mai sus, omenirea se pregătea să ajungă pe Lună în 1969 și visa la cucerirea spațiului cosmic. Omenirea spera și-și dorea, ca și acum de altfel, o lume mai bună. Aș îndrăzni să spun că, pe vremea aceea, lumea și visa mai mult la o astfel de lume minunată. Sau dacă nu mai mult, în orice caz, mai frumos.