CPȘF #182, Concurs(timp de citire: 18 minute)

Cititorii numărului 174 al Colecției „Povestiri Științifico-fantastice”  – CPȘF – (din 15 februarie 1962) au putut citi un anunț spectaculos și neobișnuit.

Organizarea primului concurs internațional din tarile socialiste pentru cele mai bune povestiri de anticipație

În ultimii ani literatura științifico-fantastică, oglindind mersul vieții, victoriile omului în lupta lui neîntreruptă cu forțele naturii, a cunoscut o mare dezvoltare, cîștigînd tot mai mult interesul multor milioane de cititori.

Pentru a stimula dezvoltarea pe mai departe a literaturii de anticipație și pentru a strînge și mai mult legăturile dintre scriitori și redacții, revista sovietică „Tehnika Molodioji” a inițiat organizarea unui concurs internațional pentru cele mai bune povestiri științifico-fantastice. La această Olimpiadă literară participă revistele de popularizare a științei și a tehnicii din țările socialiste.

Acest concurs se va desfășura în două etape.

Prima etapă a concursului va fi realizată, în țara noastră, de redacția revistei „Știință și tehnică” și a Colecției „Povestiri științifico-fantastice”.

La acest concurs pot participa scriitori și oameni de știință, ingineri și studenți, tineri muncitori și țărani, toți aceia care iubesc și se simt atrași spre genul literaturii științifico-fantastice.

Povestirile trimise la concurs trebuie să prezinte într-o formă interesantă și atrăgătoare perspectivele strălucite ale dezvoltării științei și tehnicii, avîntul temerarei gîndiri creatoare. Aprecierea schițelor, a nuvelelor și a povestirilor primite pentru concurs va fi făcută de un juriu.

Lucrările trimise nu trebuie să depășească 20 de pagini dactilografiate (la 2 rînduri). Termenul ultim de predare este de 1 iunie 1962. Povestirile vor fi trimise în două exemplare pe adresa: Redacția Colecției „Povestiri științifico-fantastice”, Piața Scînteii nr. 1, București, cu mențiunea „Pentru concurs”.

Cele mai bune lucrări vor fi publicate in Colecția noastră și premiate după cum urmează:

Premiul I – 3000 lei

Premiul II – 2000 lei

Premiul III – 1000 lei

5 mențiuni – a 500 lei

Lucrările meritorii care nu vor obține premii sau mențiuni vor fi publicate în Colecția noastră.

Povestirile premiate de juriul nostru vor fi trimise spre examinare juriului internațional în cadrul celei de-a doua etape a concursului. Autorii lucrărilor care vor fi apreciate ca fiind cele mai bune vor fi premiați cu călătorii turistice în una din țările participante la concurs.

Aceste povestiri premiate în cadrul celei de-a doua etape vor fi publicate de toate revistele participante la concursul internațional.

Redacția nu înapoiază lucrările din cadrul concursului și nici nu trimite recenzii autorilor.

Așadar, scriitorii autentici de sefe din România, textierii de gen, mai mult sau mai puțin talentați, dar pe linie, grafomani de toate felurile și confesiunile aflau cu încântare că tocmai li se oferise un mecanism prin care s-ar fi putut propulsa pe firmamentul scriitoricesc care acoperea generos țările socialiste frățești.

Premiile CPȘF

Premiile nu erau deloc de neglijat: 3000 de lei pentru o povestire de maximum 40.000 de semne cu tot cu spații reprezenta, la vremea aceea, vreo patru sau cinci salarii. 3000 de lei pentru o povestire reprezintă și azi un vis, o himeră. În plus, dacă juriul internațional considera de cuviință, fericiții autori puteau vizita una din țările aparținătoare lagărului bolșevic. Având în vedere sărăcia de opțiuni de atunci în materie de turism, o excursie de câteva zile prin URSS sau prin Polonia ar fi putut însemna o realizare la care foarte puțini își permiteau să viseze.

Mai mult, chiar dacă autorii n-ar fi pus mâna pe vreun premiu sau măcar pe vreo mențiune, dar ar fi oferit texte meritorii, acestea ar fi urmat să vadă lumina tiparului în deja populara Colecție. Ceea ce nu era deloc de lepădat. Literatura era și trebuia să fie populară, creată de mase și pentru mase. Și, desigur, pe linie, după cum vom vedea.

N-am să vorbesc despre romanul Constelația din ape al cuplului Romulus Bărbulescu – George Anania și care a apărut în numerele 174 – 179. Acest roman a marcat debutul absolut al celor doi autori și nu a fost reeditat niciodată. Motiv pentru care îl voi trata separat într-un articol viitor. Deocamdată ne vom concentra pe concursul care tocmai a fost anunțat încă de pe prima pagină a numărului 174.

Primele texte din cadrul Concursul internațional care au fost oferite publicului au apărut în numărul 182 al CPȘF din 15 iunie 1962. Trei autori, doi români și un sovietic: Galia Gruder, Nicolae Minei și Ilia Varșavski. Dintre cei trei, doar Nicolae Minei mai fusese publicat în Colecție, în numărul 122 din 15 decembrie 1959 cu povestirea Omul aruncat în Lună despre care, de altfel, am și vorbit într-un articol precedent. Așadar, Gruder și Varșavski erau complet necunoscuți publicului larg.

Nu știu multe despre Nicolae Minei-Grünberg, decât că s-a născut în 1922 și că în 1969 a ajuns redactor șef la Magazin Istoric, dacă documentarea mea este corectă. Asta înseamnă că avea 37 de ani atunci când îi fusese publicată prima povestire în CPȘF și 40 de ani la a doua încercare.

Povestirea Plecarea

A doua încercare fiind povestirea intitulată Plecarea. Cândva, într-un viitor îndepărtat, cam prin anul 2700 sau pe acolo, doi tineri, unul în vârstă de aproape 60 de ani, celălalt cam la 92 de ani ședeau smirnă în fața Șefului, așteptând un verdict. Șeful, „conectând o bornă”, inundă camera în care se aflau tustrei cu muzica lui Bach. Deducem din primele rânduri că Șeful era un individ care avea o cultură vastă, care îi permitea să judece faptul că tinerii aceia erau cumva într-o competiție. Îi despărțea „un sentiment de antagonism, foarte răspîndit în omenire, în urmă cu cîteva sute de ani”. Era vorba despre o planetă pe numele ei Groda care ascundea în sine, în proporție de 85%, prețiosul element hiperiu 312, element vital pentru umanitatea care număra mai bine de 123 de miliarde de ființe.

Cum era folosit acest enigmatic hiperiu 312 nu ni se spune, dar putem bănui având în vedere că era de cinci ori mai radioactiv decât uraniul. Până aici, totul e în ordine. „Tinerii” Darto și Intu (Darto avea șase copii și 60 de ani, celălalt avea nu mai puțin de treisprezece și 92 de ani plus o moarte clinică la activ) se aflau într-o competiție acerbă: care dintre ei urma să exploreze radioactiva planetă Groda.

Din context se deduce lesne că orice formă de competiție ținea cumva de epocile apuse. Și cum altfel ar fi putut sta lucrurile având în vedere că în minunata lume a secolului XXVII orice formă de concurență încetase. Toți erau egali, concurența era un atavism care ținea de preistoria în care oamenii erau exploatați de capitaliștii veroși și lipsiți de orice formă de empatie. Omenia în sine nu era și nu fusese decât apanajul săracilor și a activiștilor de partid. Nicio formă de compasiune nu avea cum să existe în afara acestor categorii, se știe bine. „Sărac și cinstit” după cum ne-a învățat și taica Ilici Iliescu.

Șeful, cu vârstă neprecizată, dar având câteva sute de ani, cu o experiență de o sută de ani în coordonarea CEAONP, adică Centrul Experimental de Adaptare a Omului pe Noile Planete, asista impasibil și enigmatic la scurta ciorovăială dintre cei doi. Fac o scurtă paranteză: cred că societatea bolșevică a avut mereu o apetență aparte pentru acronime și abrevieri nefericite. Nu cred că s-ar putea găsi atât de multe niciunde în lume. Spre exemplu TAPL, care în epocă, în Romînia (că așa se numea pe atunci) reprezenta Trustul pentru Alimentație Publică și Locală.

Disputa dintre Darto și Intu – niște nume tâmpite, după părerea mea, dar așa se purta în sefeul românesc pe atunci – atinge chiar o dezvoltare etnică atunci când Dartu susține că el ar trebui să exploreze afurisita aia de planetă pentru că fusese descoperită de un romîn, pe numele său Grigore Odaru. De aici și numele Groda. Iar Dartu avea în ascendență trei romîni. Dar imediat e pus la punct.

– Dă-mi voie, dă-mi voie, se supără Into. Zici că trei dintre strămoșii tăi au fost romîni. Și eu îți răspund că toți strămoșii tăi au fost oameni… Oameni, înțelegi? Romîni sau ruși, sau norvegieni, sau sud-africani… Tot oameni…

Iată un argument de necombătut. Bolșevismul a fost mereu internaționalist. Nu există națiuni altele decât exploatatori și exploatați. Și activiștii de partid care aveau sfânta misiune să-i salveze pe ultimii din ghearele primilor.

Ca să nu ne mai pierdem vremea prea mult cu aiureala asta de proză, Șeful, după o matură chibzuință care n-a durat decât fix cinci secunde, îi expediază în lift pe cei doi tineri, își sună nevasta prin intermediul telestereoscopului și-i zice bietei femei că „s-a consultat cu băieții”. Și, după trei linii de dialog, o întreabă „știi pe cine voi propune Consiliului Universal?” Iar ea, ca o nevastă cuminte și ascultătoare, îi răspunde simplu: „Știu, când pleci?”

Ce-ar mai fi de zis? Da, la coș cu pelteaua asta pseudo literară! Pentru că, oameni buni, am citit compuneri mai valoroase, chiar dacă la fel de nepublicabile. Și-mi pare rău s-o spun, dar chiar și în ziua de azi apar pe hârtie tâmpenii similare. Desigur, fără zgura ideologică, dar la fel de inepte și inutile.

Proza Index E-81

Al doilea autor din numărul 182, în ordinea apariției, a fost sovieticul Ilia Varșavski, cu proza Index E-81.

Trebuie să știți că Ilia Varșavski s-a născut în 14 decembrie 1908 la Kiev și și-a încheiat existența pe data de 4 iulie 1974. În decursul vieții a fost inginer, cercetător științific și scriitor sovietic. A abordat mai ales genul umoristic, chiar în cheie sefe.

Nici Index E-81 nu e departe: o parodie. În povestirea respectivă autorul ironizează cea mai la îndemână societate capitalistă: societatea americană. Personajele au nume anglo-saxone, avem de a face un șomeri, dintre care unul era chiar negru, cu exploatatori bătrâni și veroși, tot tacâmul.

Sam, un șomer de 21 de ani, flămând și lipsit de orizont, bun prieten cu Tom, un șomer negru și aflat temporar în pușcărie pentru că șterpelise haleală din troaca unor porci care erau proprietatea unui capitalist rapace, așadar, Sam ajunge să fie cules de pe stradă de un agent ciudat care-i propune ca, în schimbul unei sume de bani, să-și cedeze senzațiile fizice (și fiziologice) unui terț, un bătrân om de afaceri care, din pricina sănătății, nu mai putea performa pe cât ar fi vrut.

Și cum abordează sovieticul Varșavski ideea? Simplu, primitiv aș zice. Șomerul Sam e trimis la cârciumă să se înfrupte cu delicatese, să bea vin și coniac fin, să fumeze trabucuri și să agațe june de 18 ani. E de remarcat și de interpretat cum vedeau sovieticii că arată infernul capitalist: o destrăbălare nesfârșită cu stridii, homari, supă de creveți, păstrăvi, înghețate, cafea cu coniac și vin de colecție. Exceptând vinul, nu cred c-aș rezista la un regim zilnic format din cele de mai sus. Orice om normal s-ar plictisi de homari și de stridii, chiar și bogătanii. Adică, voi l-ați vedea pe (fill the bracket as you wish and with whom you envy) îndopându-se doar cu astea plus caviar? Curios, caviarul nu apare în proză. Poate că nici nu auzise autorul de așa ceva, cine știe.

Firește, din iadul capitalist nu putea lipsi sexul. Cumva aluziv, lui Sam i se cere s-o seducă pe juna cântăreață Margueritte Defort, în etate de 18 ani, adică la limita pedofiliei la noi, sub limită în SUA.

După ce personajul se ghiftuiește cu stridii, care i se par fără niciun haz, și cu celelalte, care i se par la fel de pline de prost gust, pentru că, se știe, proletarii preferă chestiile nerafinate, mămăligă cu mujdei ar fi perfect, mulțumesc, când să treacă la abordarea petitei franțuzoaice îi apare în cale, cine altul, Tom, negrul, proaspăt eliberat din arest pe motiv de supraaglomerare. Ring a bell? Recursul compensatoriu & stuff… Să nu divagăm, totuși.

Ei bine, Sam, ca un bun camarad, îl bagă în restaurantul de fițe pe amicul său de culoare – vai, ce text rasist produc aici, haha – și-l îndoapă bine cu fripturi, cu ce naiba altceva. Că friptura e supremul rafinament culinar în universul bolșevic. Și, cumva, a rămas la fel și pentru mulți dintre noi chiar și în ziua de azi.

Firește, personalul restaurantului se opune la început, negrii nu-s admiși în local, ba chiar clienții părăsesc mesele, „o doamnă frumoasă și înaltă” pleacă de acolo cu lacrimi în ochi. Ce mai, America bigotă în toată splendoarea sa. Cel puțin așa cum apărea ea în propaganda vremii. Și care, s-o recunoaștem, nu era departe de ce ne prezintă Varșavski în proza sa.

Lucrurile se precipită, Sam e caftit de cineva, nu știm de cine, un personaj care îi spune apăsat că „așa pățesc cei care aduc aici orice scârnăvie neagră”. Bang!

Mai departe? Sam se trezește alături de Tom, cum altfel, fără un sfanț în buzunar, și află că fusese concediat de miliardarul avid de senzații. De fapt, de firma care-l livrase acestuia sub indicativul E-81. Bietul capitalist crăpase, cuplat fiind la senzorii lui Sam, în urma bătăii pe care tocmai o încasase. Așa merg lucrurile prin univers uneori, mai ales în prozele maniheiste, scrise doar pentru a ilustra o lozincă oarecare.

Misterioasele cristale octaedrice

În fine, ultimul autor, în fapt o autoare, Galia Maria Gruder. Este posibil ca mulți dintre cei care citesc aceste rânduri să fi auzit de dumneaei. Născută în Basarabia, doamna Gruder a reușit un lucru extraordinar: a absolvit atât Facultatea de Chimie Industrială cât și Facultatea de Litere. Împreună cu Max Emanuel Gruder, care își iscălea desenele sub numele de Burschi, Galia Gruder a scris sumedenie de cărți pentru copii. Dar a scris și mulțime de cărți despre… diamante, minerale, metale prețioase și le-a scris într-un fel fermecător. Sunt cărți de popularizare care se citesc și recitesc și azi cu bucurie și plăcere.

Aci, la prima apariție într-o tipăritură, Galia Gruder ne propune o aventură printre cristale cu proprietăți stranii: Misterioasele cristale octaedrice. Pe scurt, povestea sună astfel: un grup de cercetători români – sau romîni dacă e să păstrăm forma de atunci – care studiau ionizarea straturilor înalte ale atmosferei undeva în apropierea Polului Sud, asistă la un eveniment neobișnuit și anume: o dâră de ionizare caracteristică prăbușirii unui meteorit. Cum meteoritul picase în vecinătatea stației polare, Matei și Ștefan împreună cu șeful colectivului pornesc în căutarea acestuia.

La fața locului dau de resturile unui meteorit metalic, dar găsesc și câteva cristale octaedrice. Isteți de felul lor, cei doi își dau seama că neobișnuitele cristale se descompun instantaneu în apropierea unei surse de căldură. Prin urmare, sunt chemate ajutoare cu termosuri care conțin oxigen lichid. Înțeleaptă decizie. La fața locului sosesc Irina, Dinu și Vasile și cu toții reușesc să asigure patru cristale în tot atâtea termosuri pline cu oxigen lichid.

Apoi acțiunea se mută în orașul Ciberna. Ce se întâmpla în acel oraș? Ei bine, se pare că așezarea respectivă era dedicată chimiei cibernetice. Ce înseamnă chimie cibernetică și cum funcționează ea, habar n-am. Probabil că e vorba despre amestecul exotic, dar aiuritor de științe, un lucru comun în prozele sefe din epocă. Așadar, de ce nu chimie cibernetică? Pe rețeta asta pot exista științe spectaculoase, cum ar fi istoria fizică, chimia geografică, seismologia cuantică, biologia astronomică, radio-ecologie, lingvistica economică și așa mai departe, n-aveți decât să vă distrați și voi inventând așa ceva.

În fine, după ce reușesc să distrugă trei cristale pentru a le stabili compoziția chimică, Irina are ideea de a oferi ultimului cristal rămas o serie de radicali chimici congelați. Știți ce sunt radicalii chimici, mie nu-mi vine în minte decât hidroxilul, dar se pare că există sumedenie.

Ei bine, radicalii administrați cristalului în condiții de temperaturi extrem de scăzute, sub – 250 de grade Celsius, sunt asimilați de acesta și, spre uimirea tuturor, din cristalul care se preschimbă într-o sferă, răsare un lujer de care atârnă o frunză.

Firește, concluzia e simplă: cristalele sunt semințele unei plante nemaivăzute, dintr-o altă lume.

Și povestea se încheie cu un șir de speculații cu privire la posibilitatea apariției vieții pe planete extrem de reci.

Textul nu are virtuți literare, dar este mult mai bine articulat decât precedentele. Obositoarea omniprezență sovietică lipsește cu desăvârșire ceea ce, subiectiv vorbind, e de apreciat. Personajele, Irina, Dinu, Vasile, Ștefan, Matei și restul de figuranți au același aspect de carton presat și decupat după contur. Ideea centrală a poveștii, cu viața la temperaturi extrem de scăzute, sprijinită și de întrebarea finală dacă n-ar putea exista și inteligență congelată, zbenguindu-se prin oceane de hidrogen lichid este interesantă. Dar, așa cum spuneam, a fost tratată superficial de autoare. Oricum, cu doamna Gruder ne vom mai întâlni într-unul din articolele viitoare. Și încă o precizare: textul respectiv a fost remarcat de juriul internațional și a fost republicată prin țările lagărului socialist.

Cititorii au cuvîntul

Numărul 182 din CPȘF se încheie cu rubrica Cititorii au cuvîntul. Aici ne este redată scrisoarea tovarășului Drulea Ioan, lucrător pe Șantierul „Fabrica de ciment” – Bicaz. Tov. Drulea are cuvinte de laudă pentru întreaga Colecție, dar remarcabil e faptul că din scrisoarea dumnealui nu răzbate nicio referire la fratele mai mare de la răsărit. Nu, nu începuse niciun dezgheț în țara noastră. Dej încă era la butoane, PMR deținea monopolul absolut asupra orice. Dar apăruseră germenii separării de URSS. Începeam să nu mai fim o simplă colonie agricolă a Imperiului Bolșevic.

La Bicaz se construise centrala hidroelectrică numită azi Dimitrie Leonida. Echipată cu turbine verticale Francis, centrala de la Bicaz, cu barajul său impresionant, din beton, a fost prezentată multă vreme ca pe o realizare colosală a proletariatului condus de PMR. Și chiar a fost. Barajul a deținut multă vreme recordul de cel mai mare din țară și la vremea respectivă a fost al patrulea ca mărime din Europa. Ultimele două grupuri energetice, de 50 MW fiecare, au intrat în funcțiune la 29 iunie 1962, respectiv la 5 octombrie în același an. Adică la scurtă vreme după ce tov. Drulea Ioan trimisese scrisoarea către CPȘF.

Pe 15 iunie 1962, adică într-o zi de vineri, în lume fuseseră lansate câteva rachete: două americane (MGM–31 Pershing I, Nike–Apache), două canadiene (Black Brant III amândouă) și una sovietică (R–12 Dvina). Dintre cele două americane, doar Nike–Apache a fost lansată cu succes. Deși putea fi adaptată pentru scopuri militare, rachetele Nike–Apache erau folosite mai mult ca rachete meteo. Erau foarte ieftine, cam 6000 de USD. Cele două canadiene au eșuat la lansare. Rachetele Black Brant sunt folosite și azi în scopuri civile cu o rată de succes impresionantă.

Racheta sovietică a fost lansată cu succes. A fost doar un zbor de încercare. R–12 Dvina era o rachetă balistică cu rază medie de acțiune și putea căra cu sine un focos termonuclear de o megatonă. Câteva rachete de acest fel au fost desfășurate în Cuba și au condus astfel la Criza Rachetelor din octombrie 1962. Omenirea a fost atunci la un pas de un conflict nuclear pe scară largă. Din fericire, situația a fost detensionată la timp și astfel noi putem azi să vorbim vrute și nevrute despre minunata Colecție. Mai trebuie să știți că toate rachetele de tip R–12 Dvina au fost distruse în 1993. Există azi altele mai puternice și mai capabile.

Prin proiectul O falie în timp scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista Colecția Povestiri Științifico-Fantastice. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii.

Proiectul a fost inițiat de revistele online Gazeta SF și Helion Online și continuat în revista Galaxia 42.