În ziua de 1 martie 1963 apărea la chioșcurile de difuzare a presei, dar și în tutungerii, numărul 199 din Colecția Povestiri Științifico-Fantastice. Așa mergeau lucrurile pe atunci, presa se difuza și prin tutungerii. De altfel, dintr-o tutungerie se puteau cumpăra, în afară de țigări și derivate, sumedenie de fleacuri mai mult sau mai puțin utile: clești și pile de unghii, plicuri filatelice, brelocuri cu poze de artiști sau cu imagini din filme, pixuri sau stilouri, agende de diferite calibre, plicuri poștale și coli de scris, deodorante diverse produse de Întreprinderea Farmec, și, când era cazul, chiar și mărțișoare.
Nu știu dacă CPȘF a intenționat să ofere un mărțișor cititoarelor sale publicând un text scris de o femeie. Tot ce se poate. Cert este că Viorica Huber se afla pe vremea aceea la debutul său în paginile Colecției. Trebuie spus că numele real al autoarei este Georgina Viorica Rogoz. Doamna Rogoz a fost, cum probabil v-ați dat seama deja, soția lui Adrian Rogoz, cel care coordona CPȘF încă de la înființare, adică din 1955.
Georgina Viorica Rogoz, născută în 1927 la Timișoara, a debutat în proză cu volumul Schițe (București, 1943), volum care a beneficiat de o prefață scrisă de Cicerone Theodorescu. În decursul timpului a scris nu doar literatură pentru copii ci și proze științifico-fantastice. Textele dumneaei se remarcă atât printr-un deosebit simț al metaforei cât și printr-o imaginație dezinvoltă și ludică. Aceste atribute i-au permis să scrie remarcabilul volum Taina Sfinxului de pe Marte, volum care conține o colecție de texte care țin mai degrabă de mitopoeic, de genul acela subtil care a dus la inventarea unor mitologii noi. Cum este cazul, de exemplu, și la Vladimir Colin cu Legendele Țării lui Vam. Sau la Tolkien.
Textul din CPȘF, intitulat Strania maladie siderală, propunea cititorilor din 1963 o poveste romantică și tragică deopotrivă.
Încă de la început îl aflăm pe Ad, un astronaut, rătăcind prin Cosmos în costumul de vid în urma unui incident care se soldase cu distrugerea astronavei. Tragicul eveniment avusese loc în vecinătatea unui „satelit de hafniu” al stelei Procion. De fapt Procyon sau α Canis Minoris, adică steaua cea mai strălucitoare a constelației australe Câinele Mic, este un sistem dublu, format din Procyon A, o stea de clasă F5, ceva mai caldă decât soarele nostru, și Procyon B, o pitică albă și fierbinte. Ansamblul celor două stele se află la doar 11,41 ani lumină de noi.
În catastrofa care dusese la spulberarea navei pieriseră Eyra, soția lui Ad, și copii acestora, o fată și un băiat, gemeni născuți în spațiu.
Ce căutau temerarii astronauți atât de departe de casă? În primul rând doreau să testeze un nou tip de propulsie „superfotonică”. În al doilea rând aveau în vedere să studieze geneza sistemului binar Procyon (sau Procion în grafia autoarei).
Din păcate, „o explozie la motorul 4” a condus la eșecul misiunii. Cauzele incidentului sunt neclare și nici nu contează în economia textului.
Rămas singur, căzând lent spre „satelitul de hafniu”, Ad este ispitit de gândul sinuciderii. Pe vremea aceea, în acel secol al viitorului (secolul XXXVI, mai precis, adică anul 3006), sinuciderea era considerată un păcat de o amplitudine maximă. Dar acest lucru nu venea din cosiderente teologice, să fim serioși, ci din motive pur morale. Oamenii nu aveau voie să abandoneze lupta în nicio circumstanță.
Căderea lui Ad este urmărită, totuși, de câțiva observatori non-umani. Mai mult, deși Ad reușește să-și deschidă costumul de vid ajuns pe suprafața satelitului într-o încercare disperată de a-și curma viața, aceste entități îl capturează și-i salvează viața. Numai că, având leziuni profunde ale creierului din pricina „clorurii de hafniu”, conștiința lui Ad este alterată semnificativ. Acesta rămâne cu o serie de sechele care îi blochează accesul la amintirile sale profunde și îi conferă, în plus, o sensibilitate specială în perceperea și procesarea sunetelor.
Cum extratereștrii aveau ceva treburi în altă zonă a Galaxiei, îl abandonează în siguranță pe Ad la marginea unei plaje, pe alt corp ceresc. Acolo, singur, cu amintiri încețoșate, Ad își descoperă abilitatea de a vedea lumea ca pe o simfonie perpetuă și de o bogăție infinită.
În cele din urmă, după 17 ani, Ad este recuperat de unul din salvatorii săi și predat semenilor săi, pământenii. Aflăm apoi că, de fapt, anii aceia petrecuți pe Asteroidul Vibrării, locul în care fusese abandonat temporar, conduseseră la acea sensibilitate în a percepe altfel sunetele.
În drum spre Pământ, Sorren, un vechi prieten al lui Ad, îi oferă acestuia să asculte sumedenie de opere muzicale terestre și textul se închide cu speranța că, undeva și cândva, purtat de muzică, Ad se va redescoperi pe sine.
Substratul științific al prozei este minuscul, este sublimat și folosit doar ca decor în proza Vioricăi Huber. Un decor minimalist, pe care autoarea își construiește cu migală poezia. Strania maladie siderală apărea la vremea respectivă, în 1963, ca o proză cumva atipică pentru CPȘF. Mijloacele literare folosite de autoare ieșeau cumva din canonul de până atunci și prefigurau apariția volumului amintit mai devreme, Taina Sfinxului de pe Marte, care avea să fie tipărit pentru prima oară în 1967.
Mai departe, cum spațiul tipografic al numărului 199 trebuia cumva umplut cu ceva, se găsea redat in extenso „Cuvântul lui Kiril Andreev la întâlnirea scriitorilor de anticipație de la Moscova, august 1962”
Kiril Andreev a fost un editor sovietic de science fiction care avea să scoată la Moscova, în 1964, Almanahul științifico-fantastic nr. 1. Dar până atunci, în 1962, la o convenție a scriitorilor de anticipație despre care nu ni se dau prea multe detalii, Kiril Andreev a făcut câteva enunțuri interesante.
Astfel, se spunea în cuvântarea sa, după lansarea primului Sputnik în 1957, literatura științifico-fantsatică din Occident a cunoscut o dezvoltare explozivă. Sursa acestei aserțiuni era un comentator american al genului, pe numele său Lifty. Habar n-am cine ar fi putut să fie acest misterios Lifty, dar dacă cineva știe, aș fi mai mult decât bucuros să aflu și eu.
În fine, din cuvântul domnului Andreev mai reiese că „literatura fantastică nu proorocește viitorul ci este visul nostru de azi cu privire la felul cum vor trăi oamenii”. Desigur, viitorul nu avea cum să fie altfel decât bolșevic, dar asta nu era defel o prorocire.
În încheiere, Andreev lansa un apel vibrant: „să creăm o literatură științifico-fantastică spirituală, optimistă, admirabilă, opusă literaturii fantastice burgheze, care apune. Literatura noastră științifico-fantastică este luminată de razele răsăritului, zboară prin întinderile cosmice, unde ziua durează 80 de minute, ne conduce în spațiile în care soarele nu apune niciodată”.
Unul dintre cele mai interesante romane SF rusești de azi este Metro 2033 al lui Dmitri Gluhovski. Acțiunea acestui roman se desfășoară în galeriile metroului moscovit.
Firește, după cuvântul domnului Andreev nu puteau lipsi scrisorile de la cititori. George Ungur, tehnician chimist la Combinatul chimic din Făgăraș, după ce laudă Colecția, ne explică faptul că citind revista simultan cu soția are o problemă: lecturând mai repede decât soția era ispitit să întoarcă filele ceva mai repede.
Pe de altă parte, George Niță, bibliotecar la Biblioteca regională Oltenia, remarca faptul că unii autori din cadrul CPȘF aveau o apariție meteorică. Domnul Niță mai propunea ca lucrările cele mai reușite să fie strânse într-un volum. O idee la care subscriu și eu, cel din anul 2019.
Se mai cuvine să spunem că ilustrația copertei numărului 199 fusese asigurată de Nic. Nicolaev.
Cum ziua de 1 martie 1963 picase într-o vineri, la TVR nu s-a difuzat nimic. Vinerea era zi de pauză. Nu și la Radio, unde pe programul I s-a transmis de la ora 16:15 mult apreciata emisiune Vorbește Moscova. Ceva mai pe seară, de la ora 19:30, s-a difuzat, în cadrul emisiunii Teatru la Microfon, piesa Povestea motanului Thomas și a instalatorului Sam, omul, după Arthur Miller. În rolul motanului Thom Thomas fusese distribuit Ion Lucian, iar rolul lui Sam fusese interpretat de Mircea Albulescu.
În lume, în ziua de 1 martie 1963 s-a născut Thomas Anders. Fanii lui Modern Talking știu despre cine este vorba.
Tot în lume, dar după cinci zile de la apariția numărului 199, așadar pe data de 5 martie, cursa Aeroflot 191 s-a rupt în bucăți la aterizarea pe aeroportul din Așgabat, Turkmenistan. Accidentul, în care au pierit 12 oameni din cei 54 aflați la bord, a fost cauzat de o furtună de nisip.
1 comentariu
Nu pot să uit două cărți care m-au încântat în copilărie: Căluțul de foc de Viorica Huber și Legendele țării lui Vam, de Vladimir Colin. Mulțumesc pentru amintiri!