Într-o zi de marți, pe 15 septembrie 1964, în ziua în care elevii porniseră cu avânt pioneresc spre școli, iubitorii Colecției povestiri științifico fantastice au descoperit, cum era și de așteptat, la chioșcurile de presă sau la tutungerii, o nouă apariție a popularei reviste. Este vorba despre numărul 236, care propunea cititorilor săi două proze semnate de Victor Eftimiu și de Mircea Opriță.
Motivul pentru care m-am oprit la acest număr este dat de preambulul lămuritor din prima pagină, text nesemnat, dar care fusese scris, mai mult ca sigur, de neobositul Adrian Rogoz.
Istoria „Omului zburător” începe cu aproape jumătate de veac în urmă, cînd Victor Eftimiu a scris-o la Paris în 1917. Povestirea a fost publicată după un deceniu de Editura „Cugetarea” în volumul de nuvele şi schiţe „Un asasinat patriotic”. De atunci scriitorul și-a revăzut lucrarea, adăugîndu-i un început inedit. Această ultimă formă ne-a dat-o nouă spre publicare. Cititorii Colecţiei au astfel prilejul să cunoască una dintre primele povestiri ştiinţifico fantastice ale literaturii noastre. O întîmplare face ca, tot în această fasciculă, pe lîngă povestirea maestrului Victor Eftimiu, un autentic pionier al genului nostru, să publicăm o schiţă a unui începător, în al cărui talent găsim o sensibilitate şi o prospeţime aparte. Acest fapt ni se pare fericit prin semnificaţia lui de întîlnire a viitoarelor forţe cu sursele vii ale trecutului. Mircea Oprită e student în anul IV al Facultăţii de filologie din Cluj. După Ion Mînzatu şi Gheorghe Săsărman este al treilea clujean care se evidenţiază în Colecţia noastră. Menţionăm acest lucru atît spre lauda oraşului trasilvan, cît şi ca o invitaţie adresată şi altor centre culturale ale ţării. De altfel, cînd e vorba de cultură, cel mai mic şi mai îndepărtat sat poate deveni un centru, dovadă nume prestigioase ca : Humuleşti, Ipoteşti şi atîtea altele de pe întinsul patriei noastre.
Despre Victor Eftimiu, din păcate mai puțin cunoscut azi, s-ar putea scrie cărți întregi. Născut la 24 ianuarie 1889 la Boboștița (Boboshticë) în Albania, într-o familie de macedo-români, Victor Eftimiu s-a stabilit în România în 1905, adică pe când avea șaisprezece ani. De altfel, anul 1905 este anul debutului său literar în România cu o poezie publicată în revista Speranța. Poate vă aduceți aminte și de „Înșir-te mărgărite”, poemul dramatic pe care l-a scris între 1909 și 1910 la Paris și care a cunoscut celebritatea în epocă și multă vreme după aceea?
Cariera sa a fost rapidă și impresionantă. La doar douăzeci și patru de ani a ajuns director al Teatrului Comedia. A publicat sumedenie de piese de teatru care s-au jucat în România, în Franța și în Albania. Între 1920 și 1921 a fost directorul Teatrului Național din București și director general al teatrelor. De altfel, în decursul timpului a mai deținut funcția de director al TNB în mai multe rânduri. În 1932 a primit Premiul Național pentru Literatură. După un parcurs scriitoricesc remarcabil, în 1948 a devenit membru al Academiei Române. În decursul vieții a fost distins cu Legiunea de Onoare (Franța, 1933), cu titlul de Erou al Muncii Socialiste, cu medalia Secera și Ciocanul (România, 1971) și cu ordinul Naim Frasheri (Albania, 1972). S-a stins din viață în noiembrie 1972, la vârsta de optzeci și trei de ani.
Proza din numărul 236 a CPȘF se intitula „Omul zburător”. Nu era o proză nouă, prima versiune a textului fusese publicată sub titlul „Un asasinat patriotic” în volumul omonim apărut în 1927 la editura Cugetarea, volum care cuprindea proze scurte scrise între anii 1906 și 1926.
„Omul zburător”, în versiunea pentru CPȘF, suferise un adaus consistent, o actualizare necesară având în vedere că prima versiune fusese scrisă în 1917. Prima parte a prozei ne transpune în atmosfera poveștii propriu zise. Prin linii de dialog, prin replicile câtorva personaje de fundal, cititorul este adus în tema textului: zborul autonom al unei ființe umane.
Desigur, și în 1917, dar cu atât mai abitir în 1964, oamenii zburau. Ba chiar ajunseseră în cosmos și se pregăteau să dea asaltul final asupra Lunii. Totuși, zborul autonom încă nu fusese pus la punct astfel încât să devină un lucru comun.
De la Icar, mai bine zis de la Dedal, pentru că Icar a fost o victimă a nesăbuinței sale încercând să depășească limitele invenției tatălui său, așadar încă din miturile cele vechi oamenii au dorit să zboare precum păsările. Aflăm cum s-au năruit visele de zbor ale lui Leonardo, mai aflăm și de precursori ai zborului de pe meleagurile noastre. Nu e vorba despre Traian Vuia, nici despre Aurel Vlaicu, e vorba despre beizadeaua Grigore Sturdza care, după ce a construit un aparat de zbor, și-a încercat invenția pe pielea unui rob. Acesta s-a prăbușit, și-a rupt un picior și a ajuns de batjocura alor săi, spre deosebire de ucenicul lui Leonardo care, deși la rândul său s-a prăbușit și și-a rupt picioarele, a ajuns un erou.
În fine, încet ajungem la povestea propriu zisă: un asasinat patriotic relatat prin stenogramele unui proces. Suntem în Franța, iar primul război mondial nu s-a încheiat încă. Personajul central, acuzatul, povestește că într-o seară a primit vizita unui foarte bun prieten într-un mod ieșit din comun: acesta a venit la el în zbor.
Cum de a reușit asemenea performanță? Simplu: a inventat o stofă opacă la gravitație. Ne putem gândi la cavorita lui Wells, desigur. Probabil că Eftimiu citise „Primii oameni în Lună”, doar că, mergând pe linia zborului autonom, împinge lucrurile un pic mai departe. Nu este nevoie să construim aparate de zbor, e suficient să purtăm o anumită țesătură și pac! Zborul e gata și la îndemâna oricui.
Cum în 1917 bântuia un război cumplit, firește că apar în text și implicațiile militare ale unei asemenea invenții. Chiar mai mult: este enunțată ideea că așa ceva ar putea pune capăt oricărui război. Națiunile nu vor mai avea curaj să se atace unele pe altele știind că, din cer, s-ar putea prăvăli soldați capabili să impună ordinea în doi timpi și trei mișcări, precum niște arhangheli din forțele celeste de menținere a păcii. După cum s-a demonstrat în atâtea rânduri, nu există armă sau invenție care să impună de la sine eliminarea conflictelor.
După o serie de tribulații, inventatorul, dezamăgit de comportamentul concetățenilor săi, care se dovedesc a fi obtuzi și cupizi, se decide să paseze descoperirea inamicilor. Prin urmare, într-un elan plin de patriotism, acuzatul îl ucide pe bunul său prieten, astfel încât epocala invenție nu mai ajunge în mâinile nimănui. Și, ținându-se cont de implicațiile acelei crime, acuzatul este achitat și cu ocazia aceasta se termină și povestea.
A doua proză din numărul 236 CPȘF l-a avut ca autor pe Mircea Opriță. „Coloana infinitului” a reprezentat debutul său în paginile Colecției. Cu siguranță că majoritatea celor care citesc aceste rânduri știu cine este Mircea Opriță, așa că orice prezentare extinsă ar fi de prisos. Câteva sublinieri sunt însă necesare. Cu o carieră de peste patru decenii în zona sefeului, Mircea Opriță este unul dintre cei mai reprezentativi autori de gen. Prozele sale, mai vechi sau mai noi, se pot constitui prin valoarea lor literară în adevărate modele pentru tinerii autori. Textele, fie proze scurte sau romane, sefe sau mainstream, sunt o încântare nu doar la prima lectură ci și la recitirile ulterioare.
La fel stau lucrurile și cu povestirea de debut în CPȘF. Sigur, prin amiciția pe care i-o port aș putea fi acuzat de părtinire. Posibil, dar articolele acestea despre Colecție nu s-au dorit a fi analize reci, hiperobiective și echidistante ci impresii personale de călătorie în acest univers minunat care a fost și rămâne Colecția.
Așadar, în „Coloana infinitului” am descoperit un amestec de proză și poezie atât de bine dozat încât transparența mizei sefe a povestirii nici nu mai contează. Este despre visele oamenilor de a călători mai departe și mai departe, înfruntând orice primejdie, este și începutul unei povești de iubire. Țesătura literară delicată te împinge spre reverie odată cu ultima frază, mai ales că povestirea își împlinește menirea cu prisosință: aceea de a transmite o emoție. Iar lucrul acesta l-am descoperit mai apoi în toate prozele și poeziile sale.
În acea frumoasă zi de septembrie când a apărut numărul 236, în care școlile se deschideau și marcau astfel sfârșitul verii, seara, la televizor, lumea a putut să vadă un poem cinematografic intitulat „Anotimpuri”. Patru povești despre omul de zi cu zi transpuse în imagini.
Lumea era în continuare plină de neliniști. America se implica din ce în ce mai mult în Vietnam după ce, cu aproape un an înainte, își pierduse președintele într-un atentat încărcat de mister neelucidat până în ziua de azi. Cursa spațială continua în ritm susținut, sovieticii având, în acel moment, un avantaj cert față de concurenții americani.
Revista se închidea cu două scrisori de la cititori. Una era din Copșa Mică, raionul Mediaș, regiunea Brașov și purta semnătura lui Constantin Cracenco, muncitor la Combinatul CIL Blaj și elev în clasa a XI seral. Prin acea scrisoare lumea era anunțată că un colectiv local pusese în scenă piesa „Drum bun, scumpul nostru astronaut”, de Victor Bîrlădeanu și că demersul fusese încununat cu succes. În cea de-a doua scrisoare, semnată de Mițaru Ion – navigator – din satul Tufări, comuna Jupalnic, raionul Orșova, regiunea Banat, aflăm că se doreau mai multe povestiri legate de explorarea spațiului cosmic precum și despre navigatori pe fluviile și oceanele planetei.
Și încă un lucru: nu lipseau nici provocările rebusistice în acest număr. Le las aici amatorilor și promit să dau dezlegările în numărul viitor.
5 comentarii
Probabil că Eftimie Murgu citise „Primii oameni în Lună” – când? Că a murit cu 31 de ani înainte de apariția cărții lui H. G. Wells.
Rezolvarea rebusurilor (mulțumesc!): 1) La steaua 2) Încet pe cer se suie.
Mulțumim, era vorba de Victor Eftimiu, am corectat.
Mai intram din cind in cind pe un blog pe nume „Ce am mai citit”, unde imi placea sa gasesc cronici la povestiri sau romane aparute in comunism. Bloggerul era cu siguranta nostalgic dupa cartile copilariei si tineretii. Clar ca si eu tot de-aia intram acolo 🙂 Asa sta treaba si cu Marian Truță. Cu cit talent si cu cit suflet scrie aceste SF „remembrances”. Am gasit citeva si in revista dinainte. Mi-amintesc si eu de un roman SF sovietic citit pe la 13-14 ani cu echipajul unui submarin ce explora oceanul planetar si aventurile lor. Imi amintesc si sistemul „revolutionar” de producere a energiei, cumva cu un termocuplu: un capat la suprafata unde era rece si unul sub ocean.
Marian Truță, stii cumva cine a scris povestirea Planeta Sah? Eu mi-amintesc ca Adrian Rogoz. Cartea asta de povestiri SF mi-a placut la nebunie dar o data, cind taica-meu vitreg ma pedepsise sa n-am voie sa citesc, m-a prins cu ea si de furie mi-a rupt-o in bucati.
Citesc cu indimenticabilă plăcere cronicile sentimentale ale lui Marian Truţă şi îmi doresc din tot sufletul ca ele să fie adunate, la un moment dat, între coperţile unei cărţi.
Yap! Spre a sempiternilor aduceri aminte…!!!