Numărul 386 din Colecția Povestiri Științifico-Fantastice a apărut pe 15 decembrie 1970, într-o zi de marți. După cum ați putut vedea în episoadele precedente, CPȘF depășise de ceva vreme perioada proletcultistă. Prozele îmbibate în propagandă comunistă intraseră într-un binemeritat con de umbră ori își diluaseră semnificativ lozincile de tip agitprop, iar revista își sporise apetența pentru autori străini, alții decât cei sovietici sau sovietizați. Iar 386 a ilustrat perfect această tendință.
Piesa de rezistență a acestui număr a constituit-o povestirea Orkadia, de Mike Felsen. Nu știu mai nimic despre acest autor și, de altfel, nici Adrian Rogoz n-a oferit cititorilor detalii despre el. Ce vă pot spune este că povestirea respectivă a fost publicată pentru prima dată în numărul 56 al fanzinului Lunatique, apărut în luna august a aceluiași an, 1970. De altfel în același număr al fanzinului pomenit, Mike Felsen a mai fost prezent cu încă opt texte, alături de scriitoarea belgiană Tina Sol despre care vom face vorbire ceva mai încolo. Așadar, numărul 56 din Lunatique, după cum apare menționat pe copertă, a fost un număr special dedicat lui Mike Felsen. Și, ca să închei această prezentare străvezie a misteriosului autor, vă mai spun că, tot în Lunatique, acesta a mai publicat poezie (în numerele 58 și 62) precum și o proză (în numărul 41) intitulată Les Vénus de Zidra.
CPȘF #386 Orkadia
Despre Lunatique, în schimb, am ceva mai multe informații și anume: a apărut în Germania (RFG) între anii 1963 (septembrie) și 1973 (decembrie) în 68 de numere din care unul dublu (66 – 67). În decursul timpului, în acest fanzin au publicat o serie de autori importanți din Franța sau din zona francofonă: Jacqueline H. Osterrath (fondatoare a fanzinului și editoare), Jean-Pierre Andrevon, Michel Demuth, Alain Le Bussy, Daniel Walther, Liliane Devis și alții, foarte mulți alții despre care, spre rușinea mea, n-am auzit deloc. După 1973, mai precis din 2005, Lunatique a apărut ca revistă profesionistă în coordonarea Jacquelinei H. Osterrath. De menționat că în numărul 74 (2007) al revistei a fost prezent și Voicu Bugariu cu povestirea Noapte bună Sofia, în traducerea Micaelei Slăvescu. Din mai 2012, Lunatique a fuzionat cu Galaxies, numărul 84 devenind astfel Galaxies 17. Dar, destul cu aceste detalii, să revenim la CPȘF.
Ce este Orkadia? O planetă, undeva prin Galaxie. O planetă locuită de orkadieni, firește. Aceștia erau umanoizi, adică aduceau destul de bine cu pământenii. Într-o bună zi – de fapt, nu atât de bună, după cum se va vedea –, pe Orkadia ajunge Sheldon Kirgo, un negustor de piei. După o călătorie prin spațiu de șase luni, Sheldon aterizează pe astroportul din capitală și constată, spre ghinionul său, că nu va putea să-și descarce marfa de îndată și asta din pricină că ajunsese pe Orkadia chiar înainte de Sărbătoarea lui Zanit. Un eveniment planetar în care, conform unei cutume locale, orkadienii își făceau praf agoniseala de peste an. Adică spărgeau toate averile pentru o noapte de distracții. Firește, din acest motiv, fără prea mulți bani la îndemână, orkadienii s-ar fi arătat extrem de rezervați să cumpere marfa lui Sheldon. N-ar fi avut cu ce. Așadar, Kirgo se trezește captiv pe Orkadia pentru un răstimp greu de estimat. Trebuie spus că nici personajul nostru nu prea mai avea bani de întoarcere.
În lipsă de alte idei, Sheldon decide să facă un împrumut la o bancă locală și să participe la megasărbătoare. Ori la bal, ori la spital, cum ar veni. Apoi, va zăbovi pe Orkadia până avea să lichideze tot transportul după care să-și vadă de drum.
Dar lucrurile nu se vor așeza după cum își dorea nefericitul și ghinionistul Sheldon Kirgo. Prins în vârtejul distracțiilor din acea noapte de pomină, Sheldon intră, fără voia sa, într-o aventură destul de periculoasă. Aflat la o terasă relativ discretă și puțin populată, alături de un prieten de ocazie – Erin Lasher, un danian imigrat pe Orkadia de trei ani și care lucra în industria distracțiilor de acolo –, este surprins de apariția bruscă a unei femei orkadiene cu chipul devastat de o teroare grozavă. Apoi, sub privirile celor doi, aceasta moare fără o cauză evidentă. Cercetând trupul neînsuflețit, cei doi își dau seama că, în ciuda aparențelor, necunoscuta nu era/fusese o orkadiană ci o ființă bizară, cu o structură cristalină, dar care se deghizase cu abilitate astfel încât să semene cu localnicii. Cei doi, Sheldon și Erin, decid să ascundă corpul de acum lipsit de simulacrul de carne care imitase alcătuirea unei localnice, după care pornesc împreună să exploreze orașul înecat în Sărbătoarea lui Zanit. Înainte de a o îngropa pe necunoscută, Erin desprinde de pe straiele acesteia un disc, o alcătuire care ar fi putut fi o broșă, dar la fel de bine ar fi putut fi și un dispozitiv de comunicare.
Din vorbă în vorbă, Sheldon află de la Erin că, la origine, Sărbătoarea lui Zanit avusese un substrat religios. De asemenea, Erin îi împărtășește lui Sheldon un zvon: la sfârșitul Sărbătorii, orkadienii din oraș, sau mare parte dintre ei, participau la ceremonie secretă care avea loc în Palatul lui Zinadru. Ceilalți, turiști sau străini de Orkadia, nu aveau acces la aceste mistere. În plus, află Sheldon, unii dintre orkadienii care intrau în palatul lui Zinadru, nu mai ieșeau de acolo. Ce se întâmpla cu ei nu se știa.
După câteva ceasuri de distracții, timp în care cei doi încercaseră diferite experiențe exotice, imersați alături de localnici în vârtejul Sărbătorii, ajunși pe o stradă îngustă și puțin circulată, sunt atacați fără veste de trei orkadieni care aruncă asupra lor un praf de veselie. Aproape imediat se dovedește că praful de veselie fusese, de fapt, o neurotoxină menită să-i incapaciteze. Erin leșină, iar Sheldon ajunge să-l care în spate, căutând să scape de urmăritori. În cele din urmă, încolțit de aceștia, Sheldon acceptă lupta și ceva ciudat se petrece: își dă seama că orkadienii nu sunt chiar orkadieni ci făpturi cristaloide, dar deghizate în orkadieni, similare cu femeia care murise lângă ei. În disperare de cauză, fiind aproape învins de aceștia, Sheldon, aducându-și aminte de femeia necunoscută, are o revelație: ființele acelea puteau muri din pricina terorii. Dar ce putea să-i sperie într-atât? Și, fără să mai stea pe gânduri, cu ajutorul pumnalului său de ceremonie, își crestează pielea brațului. La vederea sângelui, falșii orkadieni se prăbușesc la pământ cuprinși de groază și mor.
După ce Erin își revine în simțiri, cei doi încep să pună cap la cap evenimentele și ajung la concluzia că „ființele” cristaloide, deghizate în orkadieni, nu-s altceva decât niște năvălitori din stele care puseseră la cale invazia Orkadiei. Deghizați în orkadieni, acele ființe ar fi putut pătrunde în Palatul lui Zinadru, ar fi putut asista nestingherite la misterioasa ceremonie și astfel ar fi putut da peste cap întreaga orânduire a Orkadiei.
Fără să ezite, Sheldon se decide să preia camuflajul unui cristaloid și să riște să intre el în Palat, iar odată ajuns acolo, eventual să zădărnicească planurile invadatorilor.
Planul funcționează fără greș, Shelod, amestecat printre ceilalți orkadieni, ajunge într-o sală, rectangulară și imensă, din mijlocul Palatului, o sală în care trona, pe latura îndepărtată și în vârful unei piramide, o sferă albăstruie care adăpostea în interiorul ei o masă vâscoasă, care palpita aparent necontrolat.
Și Sheldon vede cu uimire în ce consta ritualul secret: de bună voie, la îndemnul unei voci care părea că vine de pretutindeni, unii orkadieni se aruncau în acea piftie împănată cu filamente roșii.
Lucrurile ar fi continuat tot așa, nu se știe câtă vreme, când un orkadian, apropiindu-se de sferă, în loc să sară în ea, aruncă un obiect strălucitor înăuntru. Ca urmare a gestului neobișnuit, sfera deveni pământie, întunecată, și fu cuprinsă de convulsii violente.
Pasămite, orkadianul acela nu era decât una din făpturile cristaloide ai cărei semeni îi dăduseră de furcă lui Sheldon. Aflăm astfel, în final, că într-adevăr, cristalozii veneau de undeva din univers, dar nu cu scopul de a invada Orkadia ci de a o elibera de tirania monstrului care viețuise până atunci în vârful piramidei și care se hrănea cu „substanța nervoasă” a orkadienilor.
Fără reproș, cristalodul îi spune lui Sheldon că, deși acestea le-a făcut rău din necunoaștere, ei prețuiesc viața și libertatea mai presus de orice și el e liber să plece.
Povestea se termină vag enigmatic, cristaloizii îi dau impresia lui Shelodn că ar fi posibil ca, în viitor, să se reîntâlnească.
Versiunea românească a acestei povestiri a fost asigurată de Viorel Gheorghe Ciubăr.
Urmează apoi un text de Liliane Devis, o scriitoare din Belgia. După cum aflăm din scurta prezentare care deschide povestirea, Liliane Devis s-a născut în 1927 în Belgia și a publicat nu doar proză ci și poezie, primul volum de versuri apărându-i în 1964. Mai aflăm apoi că, la vremea aceea colabora cu câteva ziare și reviste franceze și italiene.
Ce nu se știe, sau se știe prea puțin, este că Liliane Devis a fost supranumită în epocă „regina umorului negru” și, în plus, a fost și actriță. A publicat între 1964 și 1970 și în fanzinul Lunatique și, foarte probabil, de acolo a fost preluat și textul din CPȘF 386. Ultimul volum, în sensul de cel mai recent, în care a apărut autoarea belgiană a fost, se pare, La Belgique de l’trange, o antologie coordonată de Éric Lysøe și care a apărut în 2010 în Franța.
În povestirea Tărâmul pierdut, Liliane Devis reia mitul izvorului nemuririi, dar într-o interpretare oarecum neașteptată. O corabie cu rezervele de apă și alimente aproape epuizate, cu o parte din echipaj măcinată de boli, ajunge în preajma unei insule de pe care niciun explorator nu s-a mai întors vreodată. Lipsit de orice alternativă și pus în fața perspectivei de a muri de sete alături de echipajul său decimat, căpitanul Black decide să debarce pe insulă, împreună cu câțiva însoțitori, în căutarea unui izvor. Pe care îl și găsesc destul de repede. Un izvor cu apă aurie, o apă cu „un miros de frunză, un gust de fruct și care le dădea o euforie voluptoasă”. Totodată, pe fundul apei, descoperă un mușchi stacojiu, care se dovedește a fi gustos și hrănitor. Întorși la corabie, oferă celorlalți oameni din echipaj apa strânsă într-un butoiaș și câteva mănunchiuri de mușchi. Căpitanul Black hotărăște ca, înainte de a porni din nou pe mare, să facă provizii zdravene de apă și de mușchi, așa că, a doua zi, în zori, acesta împreună cu Wilson, șeful de echipaj, și cu alți câțiva marinari dau fuga la izvor cărând cu ei butoaie și burdufuri. Doar că, pe drumul de întoarcere spre corabie, „cu picioarle grele și capul ușor, ca și cum băuseră vin”, căpitanul Black constată că Wilson, aflat în urma sa pe potecă, nu mai e de găsit. Ordonă mateloților să se întoarcă pe vas și el pornește în căutarea șefului de echipaj. Dar, ajuns pe un promontoriu înalt, căpitanul Black descoperă dincolo de creastă coasta insulei înțesată de corăbii din piatră și o mulțime de oameni și animale prefăcute în statui.
O femeie cu părul lung, splendidă în frumusețea ei încremenită și strălucind de reflexele pietrei, arăta cu degetul spre izvorul magic.
Căpitanul Black privea și el într-acolo când simți că-l cuprinde împietrirea.
Desigur, ce poate fi altceva veșnicia pietrei decât o formă de nemurire?
Traducerea acestei povestiri a fost făcută de Ion Hobana.
În fine, ultima povestire din numărul 386 s-a intitulat Un altfel de suflu… și a fost scrisă de Tina Sol. Pe numele ei real Augustina Sol, autoarea s-a născut pe 12 decembrie 1929 la Charleroi, Belgia. De profesie desenatoare – după cum ne informează nota de prezentare din CPȘF –, Tina Sol nu doar a contribuit cu ilustrații în diverse reviste și gazete, dar a și scris poezie și proză, iar unele din lucrările sale, din poeziile și prozele sale au fost încununate cu diferite premii.
Ce nu ne spune nota de prezentare este că, în numărul 56 din Lunatique, Tina Sol a publicat o poezie intitulată chiar Orkadia. Și tot în același număr, Tina Sol a publicat și un articol despre Mike Felsen intitulat, cum altfel, Qui êtes-vous, Mike Felsen?
Povestirea Un altfel de suflu… este versiunea românească a povestirii Changement d’air, publicată în 1966 în numărul 3 al revistei Atlanta. De altfel, în numerele 1 și 8 din Atlanta a fost prezentă și Liliane Devis cu două proze. Revista n-a avut o viață prea lungă, în total au fost 12 numere apărute între 1965 (decembrie) și 1967 (noiembrie).
Un altfel de suflu… are ca temă planeta penitenciară. Am întâlnit adesea această temă la diverși autori, un exemplu mai cunoscut este, desigur, O planetă numită Shayol de Cordwainer Smith. Sau, dacă vreți un exemplu din cinematografie, să ne aducem aminte de Alien III.
Căpitanul Darik, însoțit de patru roboți, transportă cu astronava sa patruzeci de sarcofage în care se aflau tot atâția ucigași, bărbați și femei. Aflăm chiar de le început că pasagerii cu viața suspendată în sarcofage comiseseră omoruri fie prin imprudență, fie mânați de anumite motive care ar fi putut justifica întrucâtva crimele.
Misiunea căpitanului Darik era un cât se poate de simplă: odată ajuns la destinație, pe o planetă pustie, dar cu resurse pentru supraviețuire, avea să debarce sarcofagele, iar el urma să plece înapoi spre Pământ, unde i se va șterge din memorie toate detaliile legate de misiune. Din sarcofage urmau să iasă condamnații și să caute să supraviețuiască pe acea lume necunoscută.
Trebuie spus că lumea din care venea Darik rezolvase marile probleme ale omenirii: nu mai erau războaie, bunăstarea era generală, iar iubirea dintre oameni atinsese îndemnurile biblice: Pace pe Pământ și între oameni bună învoire și Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.
I se recomandase lui Darik să plece spre casă înainte ca deținuții să se trezească, altminteri aceștia ar fi putut să încerce să-l împiedice să revină pe Pământ. Numai că, respirând aerul pur al planetei penitenciar, aducându-și aminte de un îndemn al răposatei sale soții care îi spusese, înainte de a închide ochii, să-i ajute mereu pe oameni și să le fie folositor, Darik are o revelație: cui i-ar fi el de folos pe Pământ. Acolo toate problemele fuseseră rezolvate. În vreme ce aici, oamenii aceștia damnați aveau, urmau să aibă nevoie de el. Împreună cu ei, criminali cu amintirile ajustate, Darik va construi o lume nouă, tânără și viguroasă, temerară și laborioasă, fără să repete greșelile trecutului. Prin urmare, nu avea cum să-i abandoneze, nu mai dorea acest lucru.
Decizia sa finală este simplă: programează nava cu care venise să se prăbușească pe steaua care găzduia pe orbită planeta penitenciar. Spre deosebire de Shayol, prin grija lui Darik aici nu va exista suferință și disperare niciodată.
Așadar, numărul 386 a oferit cititorilor Colecției trei povestiri ca trei perle splendide. Fără încărcătură ideologică sau, cel puțin, nu una stridentă, prozele se pot citi și acum fără probleme de inadecvare temporală. Mai ales că toate trei își împlinesc una din menirile majore ale artei și anume aceea de a transmite o emoție.
Mai trebuie spus că în acest număr desenul copertei a fost realizat de Victor Wegemann, ilustrațiile interioare aparțin Tinei Sol, portretele autorilor au fost făcute de Alexandru Diaconu, iar prezentarea grafică a fost asigurată de Arcadie Daneliuc.
386 a apărut, cum spuneam la început, pe 15 decembrie 1970, într-o zi de marți. Din presa vremii putem afla că robotul sovietic Lunohod, aflat pe suprafața Lunii, a reușit să străbată 800 de metri de la locul aselenizării. Nu doar că s-a plimbat, dar lunamobilul a făcut si o mulțime de fotografii panoramice și a efectuat o serie de experimente.
În cinematografele din București, cine dorea putea să-i vadă, la Capitol și la Favorit, pe Yves Montand și pe Irene Papas în filmul Z al lui Costa Gavras. Amatorii de filme sovietice se puteau delecta, la Lira și la Cotroceni, cu Soarele alb al pustiului (Белое солнце пустыни), un eastern în regia lui Vladimir Motîl.
La televizor, pe singurul canal de atunci, iubitorii de teatru puteau urmări piesa Falsele confidențe de Perre de Marivaux, în regia lui Jacques Gerard Cornu.
Din Scînteia, puteam afla de la rubrica Faptul divers că Vreme îndelungată, contrar prevederilor legale, Haralambia Postolache a fost contabil și casier al Consiliului popular al comunei Pîrgărești (Bacău). Profitînd de această împrejurare ea și-a însușit, prin ticluirea unor acte false, importante sume de bani. Comitetul executiv al consiliului popular se pare însă că a văzut în aceasta un motiv pentru a o menține mai departe în funcție. Urmărea: o nouă delapidare. Recent, cînd H.P. a fost chemată să-și ispășească pedeapsa, consiliul popular a cerut insistent amînarea ei! Din păcate, cazul nu este singular. Din datele existente la procuratura județeană, rezultă că în ultimul timp și conducerile altor 18 unități păgubite au găsit de cuviință să-i apere pe cei ce le-au adus diferite prejudicii. Păgubași cu inima bună? Fie! Dar pe punga cui?
Nimic nou sub soare, aș îndrăzni să adaug.
