Desantul italian în paginile Colecției Povestiri Științifico Fantastice a început cu numărul 397, apărut pe 1 iunie 1971, adică într-o sumbră zi de marți – cel puțin așa a fost la București: nori, ploaie și frig.
Autorul care a deschis festivalul italian a fost Sandro Sandrelli.
S-a născut la Veneția pe 26 iulie 1926 și a încetat din viață pe 6 iulie 2000 tot la Veneția. A obținut o licență în chimie industrială, dar a ales să devină gazetar și scriitor de sf. În 1962, Sandro Sandrelli a publicat primul său volum intitulat I ritorni di Cameron Mac Clure e altri raccontri (Întoarcerea lui Cameron Mac Clure și alte povestiri), volum care conținea zece texte. Unul dintre acestea a și fost preluat în 397, după cum vom vedea în cele ce urmează. În 1963 a scos al doilea volum de proză scurtă: Caino dello Spazio (Cain din spațiu). Din acest volum au fost preluate alte două texte în numărul 397, imediat voi vorbi despre toate acestea. În decursul timpului a fost tradus în franceză, engleză, maghiară, română, spaniolă germană, rusă. Și-a donat colecția de fanzine (peste 700 de titluri din care unele foarte rare) Bibliotecii di Via Senato din Milano – o fundație care se află chiar pe strada Senatului din Milano și care a fost fondată în 1997. De altfel, Biblioteca di Via Senato deține un fond impresionant de carte sf la care au mai contribuit și scriitorii Pergiorgio Nicolazzini precum și Giulia Giudice, aceasta din urmă oferind, în 2022, o importantă colecție de cărți sff în alte limbi decât italiana.
Ce vreau să spun cu aceste detalii: Sandro Sandreli nu a fost doar un scriitor important de fantascienza ci și un promotor neobosit al genului. În afară de ficțiune, Sandro Sandrelli a scris sumedenie de articole și eseuri legate de acest gen literar, multe dintre ele fiind publicate în Interplanet sau in diverse antologii. Și încă un lucru: în perioada „dificilă” pe care a avut-o sefeul italian prin anii 50-60 și despre care vorbește Gianfranco de Turris (vezi episodul trecut), Sandro Sandrelli a folosit adesea pseudonimul Samuel Balmer.
CPȘF #397 Maeștrii anticipației italiene
Așadar, trei proze de Sandro Sandrelli în 397: Liliacul și directorul (Il pipistrello e il direttore – din volumul Caino dello Spazio, 1963), Pădurea întunecată (La selva oscura – la fel, preluată din volumul Caino dello Spazio) și Polipul muzicant (Il polipo musicante – din volumul I ritorni di Cameron MacClure e altri racconti, 1962). O mică observație, dacă tot am pomenit de Caino dello Spazio: povestirea Il ladro trascendente (sub altă variantă de titlu: Il professor Stokker ladro trascendentale), din amintitul volum, a apărut în limba română în Fantascienza (editura Albatros, colecția Fantastic Club, 1972) sub titlul Hoțul transcendent.
Liliacul și directorul poate fi citită în cheie ironică. Un autor de proze sefe (foarte valoros, dar scump la vedere) intră în cabinetul editorului său și-i reproșează acestuia că a cam uitat să-l plătească pentru textele publicate. Se dovedește rapid că scriitorul nu este ceea ce pare, adică un om obișnuit. Este un liliac-vampir, deghizat abil într-un om, și care fusese exilat pe Pământ de semenii săi de pe Lună pentru caracterul său antisocial. Chiar vampir fiind, nu se poate hrăni cu sângele oamenilor deoarece era prea dulce. Prin urmare, supraviețuia cu mâncăruri exotice și costisitoare. Ca să beneficeze de un buget adecvat, liliacul-vampir se apucase să scrie proze sefe, de fapt amintirile sale de pe Lună. Dar cum editorul său uitase de o vreme să-l mai plătească, iată și conflictul dintre scriitor și editor. Ca să n-o mai lungim, dându-și seama că era pierdere de vreme să stea la palavre cu editorul, straniul scriitor recurge la o armă teribilă: ultrasunetele pe care le putea emite (era liliac, da?). Și astfel, editorul e făcut praf la propriu. După care liliacul iese din birou în mod firesc, adică pe fereastră, și se duce în treburile lui. Mă gândesc că n-ar fi rău ca măcar unul din scriitorii de sefe de la noi să fie un liliac cu un caracter infernal, să fie exilat din Lună și să tranșeze ceva socoteli cu un editor sau altul, măcar ca exemplu. Dar să nu mă dau în vileag.
Pădurea întunecată, în schimb, trimite cititorul pe o planetă cumplită, pierdută undeva în genunile cosmosului. Niciun Soare nu dezmorțește asprele și mortalele peisaje ale planetei Gympie unde oceane de heliu lichid unduie indiferente, străjuite de stânci sălbatice și tăioase. Pe Gympie eșuează Dan Altwig din pricina defecțiunii navei sale. Cu costumul spațial fisurat, Dan își dă seama că urma să moară în curând, numai că… Își face apariția un personaj misterios, care se recomandă a fi Virgil, o trimitere la transparentă la Infernul lui Dante. Virgil îl povățuiește pe Dan să-și scoată casca de la scafandrul cosmic și să se lase condus apoi de el către… Către ceva nemaivăzut. Dan constată cu uimire că poate respira nestingherit pe acea planetă înspăimântătoare, ba mai mult, drumul pe care pornește alături de Virgil și care cobora prin adâncurile unui munte se dovedește a fi calea către un peisaj splendid și miraculos, descris cu minuție de autor. Din ce înce mai ușor și mai extatic, Dan ajunge în preajma unei femei neînchipuit de frumoasă, adevărată încarnare a tinereții, a armoniei, a fericirii. Și moare, în plin extaz. Pentru că totul fusese un miraj telepatic, generat de un mecanism străvechi, plantat pe solul asprei Gympie cine știe când, cine știe de cine, dar cu scopul precis de a-i ajuta pe cei rătăciți acolo să treacă dincolo de viață.
Polipul muzicant, a treia povestire semnată de Sandro Sandrelli în numărul 397, este o parabolă menită să atragă atenția la pericolele care pândesc din spatele științei fără conștiință. Un oarecare Peter Russell, un savant consumat total de pasiunea sa pentru știința pură, deci un pic cam țicnit, reușește să învețe niște polipi tentaculari să cânte sincron, ca o orchestră simfonică perfect unsă, splendida Simfonie a V-a a lui Beethoven, cea căreia i se mai spune, habar n-am de ce, „a destinului”. Nebun de fericire, ca să zic așa, Russell își cheamă prietenul, un la fel de oarecare Bertram, care e chiar naratorul evenimentelor, să-i arate ce mărgică minunată făcuse. Acesta, naratorul, fiind el critic muzical, este de-a dreptul îngrozit de forma aceea monstruoasă, poliformă și tentaculară, care mânuia cu o precizie inumană toate instrumentele muzicale posibile și imposibile într-o interpretare vivace, dar lipsită total de suflet.
Bun. Polipul muzical creat de Russell scapă oarecum de sub control, pentru că, ce știe cel mai bine să facă un polip (afară de a V-a a lui Beethoven)? Exact, să se multiplice. Și se multiplică, și se multiplică, iese, scapă din laborator, invadează împrejurimile, dar în tot acest timp nu uită nicio clipă să interpreteze cu frenezie aceeași simfonie, da capo al fine, mereu și mereu. Mai mult, cum polipii proaspăt apăruți nu prea aveau instrumente, în cele din urmă aceștia învață să și le creeze. Și iată, nu o orchestră, nu două, nu nouă, ci mii și mii de orchestre formate din polipi cu tentacule, invadează Anglia cântând la unison Simfonia a V-a, (a destinului, ce ironie). Apele Mării Nordului se retrag sub apăsarea undelor sonore. Se dovedește că nicio armă nu poate opri polipii muzicanți (bomba atomică s-a dovedit a fi neputincioasă), ba chiar profitau de munițiile cu care erau împroșcați ca să-și facă și mai multe instrumente.
Naratorul reușește, aproape asurzit, să scape din Anglia și, după cum vom vedea, și Russell se refugiază în Europa. Ei, și cum mergea el, naratorul, prin Europa încă neafectată de a V-a, aude dintr-o casă revărsându-se Poloneza în la bemol (Op. 53). Sătul de Beethoven, Bertram pătrunde în casă și îl descoperă acolo pe Russel, după care vede, cuprins de stupoare, că la pianul din care izvorau minunatele acorduri nu se afla un om. Nici un polip, nice try. Pe clape ședeau doar niște broaște modificate de Russell și care săreau în răstimpuri, cu precizie de ceas atomic, astfel redându-se Poloneza (la bemol, Op. 53, Chopin). E lesne de imaginat ce a gândit Bertram: broaștele se înmulțesc și ele fără probleme, lac să fie că broaște sunt zice o vorbă din popor. Prin urmare, Bertram pune mâna pe mitralieră (făcea parte dintr-o patrulă înarmată care supraveghea coasta franceză ca să nu fie invadată de polipi) și terciuiește broaștele, apoi îl terciuiește și pe Russell și, ca să fie sigur, dă și cu aruncătorul de flăcări peste casă. Desigur, este arestat după aceea pentru crimă.
Mai departe, în același număr 397, ne întâlnim cu un alt autor italian: Pierfrancesco Prosperi. Născut la Arezzo (în Toscana) pe 25 iulie 1945, acesta a beneficiat de mai multe pseudonime decât Sandrelli, dar a și fost mai prolific: Piero Prosperi, Alessandro De Robertis, Livio Andrea Valdieri, Agatha Francis, Sandra Del Monte. În prezent locuiește tot în Arezzo. Cariera sa scriitoricească, deosbit de fecundă, i-a adus o serie de premii literare, toate italiene, dar a fost tradus în limbile franceză, germană, cehă, maghiară, finlandeză, până și în depărtata Japonie a fost tradus (în japoneză, firește). Și, desigur, în limba română.
După știința mea, Piero Prosperi a apărut în limba română doar în numărul 397 cu povestirea Planeta tăcerii (Il pianeta del silenzio, Interplanet, 1962). Același text a fost reluat și în Anticipația CPȘF 472, pe 15 iulie 1990.
Planeta tăcerii se prezintă ca un extras dintr-un jurnal ținut de un naufragiat cosmic pe o planetă deșertică, lipsită de viață, dar cu atmosferă respirabilă și plină de tăcere, dacă poti spuna așa ceva. De milioane de ani, niciun sunet nu agită atmosfera încremenită a planetei.
Însemnările din jurnal ne ajută să ne dăm seama la ce ordalii este supus, în cele din urmă, bietul pământean care a eșuat în acea lume tăcută. Lipsa oricărui zgomot îi creează stări de angoasă, ba chiar și halucinații auditive, ceea ce știm cu toții că se poate întâmpla cu fiecare dintre noi dacă intrăm într-o cameră asenzorială. Cu timpul, auzul unicului personaj devine hipersensibil, tocmai din pricina liniștii depline. Câteva pietre pe care le-a dislocat din neatenție provoacă un zgomot bubuitor care aproape că-l scoate din minți. Și tot așa, vreme de zile și zile, săptămâni și luni.
Cum înainte de prăbușire personajul apucase să lanseze un SOS, iată că, în cele din urmă, apare și salvarea. O astronavă venită să-l caute îl localizează și încearcă să aterizeze în vecinătate. Doar că zgomotul motoarelor este peste puteri de suportat, așa că personajul pur și simplu doboară nava cu laserul de la bordul epavei sale. Chiar dacă asta însemna practic condamnarea sa la moarte deoarece mai avea provizii doar pentru câteva zile. Desigur, aici se ascunde o metaforă, dar vă las vouă plăcerea s-o descoperiți citind povestirea.
Toate cele patru povestiri din numărul 397 au fost asigurate de Stela Petecel. Traducătoarea este, printre altele, autoarea volumului Antichitatea greco-romană despre sport, apărută în 1980. Cine dorește să descopere și alte volume sau traduceri semnate de Stela Petecel (adeseori apare cu numele scris Stella), le poate găsi cu ușurință pe Google. Cât privește numerele 398 și 399, aveți răbdare până la episodul următor.
Ilustrațiile interioare au fost asigurate de Aurel Buiculescu și Alexandru Diaconu (doar portretele), iar prezentarea grafică aparține lui Arcadie Daneliuc.
Mare lucru nu s-a întâmplat prin lume în acea mohorâtă zi de marți când a apărut numărul 397. Afară de faptul că în seara zilei de 1 iunie, Ceaușescu a participat la „o întâlnire protocolară” cu Ciu En Lai, dar și la o recepție oferită de gazdele chineze oaspeților români. Acolo s-au ținut discursuri, s-au schimbat amabilități, s-a mai bârfit și s-au ciocnit cupe cu șampanie. Dar trebuie să știți că înainte de a ajunge pe Pekin (Beijing îi zice acum), Ceaușescu a trimis o telegramă lui Țedenbal, care era pe vremea aceea in charge în Mongolia Populară. Telegrama a trimis-o de la bordul aeronavei care-l ducea la Pekin pentru că așa era frumos să faci când survolai teritoriul unei alte țări cu care n-aveai treabă în acel moment.
