V-am povestit în episoadele trecute – vezi: Maeștri ai anticipației italiene (I) și Maeștri ai anticipației italiene (II) – despre primul număr, din cele trei, dedicat în exclusivitate sefeului italian. Urmează, firesc, să vă spun câte ceva despre numărul 398 al Colecției.
În primul rând, a apărut, cum era și normal, la două săptămâni după 397, adică pe 15 iunie 1971, într-o zi de marți. Întâmplător s-a nimerit să fie în ultima zi de școală.
În 398 au fost publicate doar două proze: Bienala 6000, de Giulio Raiola și Ordinele nu se discută, de Lino Aldani. Afară de acestea două, cititorii au mai beneficiat de un articol semnat de Gianfranco de Turris, Italia: o viață dificilă, dar cum despre acesta am pomenit acum două episoade n-am să-l mai reiau aici, plus o biografie a cosmonautului sovietic cu numărul 23, biografie realizată de Florin Zăgănescu. În fine, în încheiere o fișă bibliografică despre un fanzin austriac, Quarber Merkur, purtând semnătura lui Mircea Șerbănescu.
Să le luăm pe rând.
Bienala 6000 (Bienala 6000, 1962) de Giulio Raiola. Câteva cuvinte despre autor, așa cum am aflat din prezentarea făcută de CPȘF: s-a născut la Taranto, în 1924, și a copilărit la Pola, în regiunea Triest. Acum știm că localitatea în care și-a petrecut copilăria se numește într-un fel mai pitoresc, dar nu spun mai multe că poate mai sunt și copii care citesc articolul ăsta. După cel de-al doilea război mondial, Giulio Raiola s-a mutat la Veneția unde a lucrat ca ziarist. Articolele sale au fost publicate în diverse gazete și reviste. La vremea publicării Bienalei 6000, ajunsese redactor științific și corespondent special al cotidianului Giornale d’Italia care apărea la Roma. Ce am aflat în plus despre autorul italian: a mai fost tradus în limba română în 1972 – Întoarcerea zorilor (Il ritorno dell’alba, 1964) în antologia coordonată de Ion Hobana și de Gianfranco de Turris. A lucrat în decursul timpului și pentru RAI și a locuit câțiva ani în insula Borneo. A fost unul din fondatorii revistei Futuro și, alături de Sandro Sandrelli, a editat seria de antologii Interplanet. A fost prezent la primul festival european de film dedicat sefeului – Festival del Cinema di Fantascienza, Triest – în calitate de co-organizator. A fost nu doar gazetar și scriitor de sefe ci și marinar. Pasionat de istorie, Giulio Raiola a scris și trei cărți despre rolul submarinelor în cel de al doilea război mondial. Dedicându-se aproape exclusiv gazetăriei, autorul italian a abandonat oarecum producția de ficțiune. S-a stins din viață pe 28 octombrie 2006, la Roma.
Bienala 6000 ne transpune într-un viitor îndepărtat, la Veneția, mai precis în anul 6012. În vremea aceea, pe baza unor acorduri de pace interplanetare, organizatorii Bienalelor deciseseră ca în baza unui Statut nou, care data din 5032, la Bienalele de Arte aveau dreptul de participare atât umanoizii (roșcați) de pe Marte cât și umanoizii (verzui) de pe Venus. Doar că, în fatidicul an 6012, la Bienala de atunci își făcuseră apariția reprezentanții unei specii inteligente din sistemul Sirius. Aceștia nu erau umanoizi ci aduceau cu niște șopârle uriașe. Invocând un anumit articol din Statut, saurienii și-au manifestat dorința de a participa cu lucrările lor de artă la acea ediție. Lucrul acesta a stârnit oarece dispute în rândul criticilor de artă, cel mai vocal și împotriva admiterii șopârlelor la festival fiind Wandisch Bollati, „un reputat critic și profesor de istoria artei la Universitatea din Sud-Polo-City”. Conform acestuia, șopârlele nu puteau avea o sensibilitate artistică, prin urmare prezența lor la Bienală ar fi fost inoportună.
Cu toată opoziția lui Wandisch Bollati, în cele din urmă organizatorii au decis cu o largă majoritate de voturi să permită celor din Sirius să-și etaleze operele. Prin urmare, delegația de pe Sirius condusă de un saurian cu numele de Gar/17 s-a apucat să instaleze exponatele. Din descrierea oferită de autor rezulta că siriusienii aduseseră un număr de lucrări care s-ar fi putut încadra lejer în ceea ce azi am numi artă cinetică. Doar că acestea păreau a avea nu dor volum, dar și viață și voință proprie.
În cele din urmă, Wandisch Bollati se decide ca într-o noapte, pe ascuns, să vandalizeze cu un ciocan una din creațiile de pe Sirius. Numai că opera respectivă, câtuși de puțin pasivă, ripostează și îl înglobează (sau îl fagocitează) pe nefericitul critic. Aflăm apoi, în urma vizionării înregistrărilor de pe camerele de securitate și a mărturisirii lui Gar/17, cum că în toate cele trei lucrări expuse zac artiștii respectivi, pentru că acolo, pe Sirius, cam așa mergeau lucrurile. Transpunerea artistului în operă, cum ar veni. De aici și aparența de viață și de voință proprie a exponatelor.
Așadar, destinul lui Wandisch Bollati este cumva explicabil dacă luăm în considerare că artiștii sunt extrem de sensibili la critică, mai ales la critica făcută cu ciocanul. Cu siguranță că metafora oferită de Giulio Raiola vă stârnește oarece rezonanțe, mulți dintre voi poate că ați asistat la dispute aprinse între artiști și critici. Desigur, acestea nu s-au încheiat cu riposta definitivă și categorică a artistului înglobat în creația sa. Dar dacă vom avea vreodată șansa să vedem cum un autor de proză se cufundă pe deplin în paginile cărților sale, cine știe, poate că asemenea episoade să se petreacă și la noi. N-ar fi exclus, nu?
În fine, mai trebuie să spun că traducerea în limba română a Bienalei 6000 a fost asigurată de Stela Petecel (sau Stella Petecel).
A doua proză din numărul 398 este intitulată Ordinele nu se discută (Gli ordini non si discutono, 1960), de Lino Aldani. Acesta este mai prezent în limba română decât Giulio Raiola. Pe undeva este și firesc, având în vedere că Lino Aldani a avut o operă ceva mai bogată.
Lino Aldani s-a născut pe 26 martie 1926 în localitatea San Cipriano Po din Italia. Aflăm din caseta de prezentare care deschide textul său în CPȘF că a fost un autodidact atras de filosofie și matematică și se considera a fi un proletar de concepție marxistă. Ce nu ni se spune acolo este că și în ceea ce privește scrisul a fost tot un autodidact, adică nu a avut studii universitare în acest domeniu.
Gianni Montanari scria despre Lino Aldani următoarele: „a fost muncitor (plătit cu nouăzeci și una de lire pe zi), angajat de bancă, barman, profesor la o școală elementară, profesor de filozofie la un liceu seral și profesor de matematică la un gimnaziu. Mai trebuie adăugat că Aldani a fost și primar în satul natal, ceea ce, potrivit spuselor sale, a implicat un singur privilegiu, iarna: aveam primul calea de acces de la casa mea la stradă deszăpezită.”
Aldani, despre sine: „În ceea ce privește pasiunea pentru fantastic, pentru mine a venit natural, firesc. M-am născut ignorant și am rămas multă vreme astfel: prin urmare, în perioada primelor mele povestiri (mainstream, nota mea) nu arătam de parcă aș fi reflectat asupra problemei genurilor literare. La urma urmei, pe vremea când eram copii, cine avea timp să citească? Primele mele povești fantastice le-am scris după ce am făcut armata și l-am citit pe Sartre, marea mea iubire”.
A debutat în sefe relativ târziu, la 34 de ani, în 1960 cu proza Dove sono i vostri Kumar? (Unde sunt Kumarii voștri?) în revista Oltre il cielo # 52 (Dincolo de cer, revistă fondată de Cesare Falessi în 1957 și care publica printre articole de aviație, astronautică, astronomie și povestiri sefe). Nefiind o revistă dedicată genului, Oltre il cielo avea măcar meritul că nu impunea autorilor italieni să scrie sub pseudonim anglo-saxon. Totuși, considerând că orientarea revistei era oarecum restrictivă în ceea ce privea sefeul, Lino Aldani, împreună cu Massimo Lo Jacono e Giulio Raiola, fondează în 1963 revista Futuro (Viitor). În ciuda nivelului ridicat al conținutului, revista atinge doar opt numere după care dispare în 1964. În urma închiderii revistei, Lino Aldani aproape că abandonează sefeul, iar în 1968 renunță și la cariera didactică și se retrage, împreună cu soția, în satul natal, San Cipriano Po unde, așa cum spuneam mai sus, va ajunge chiar primar.
În 1976, Lino Aldani publică romanul Quando le radici (Rădăcinile, 1982, în volumul Noapte bună, Sofia, Editura Dacia, traducere de Doina Opriță), roman despre care autorul a afirmat într-un interviu că l-ar fi scris oricum, chiar dacă nu s-ar fi apucat de sefe.
A fost tradus în 16 limbi (peste 20, după unele surse), lucru care dovedește fără echivoc valoarea s-a literară. S-a stins din viață pe 31 ianuarie 2009 la Pavia.
Ordinele nu se discută (Gli ordini non si discutono) a apărut pentru întâia oară în 1960 în revista Oltre il Cielo # 54 (februarie 1960). Tradusă pentru CPȘF de Viorel-Gheorghe Ciubăr, povestirea ne prezintă preludiul unei invazii extraterestre. Mai precis, Priscilla Merwin, o dactilografă/secretară angajată la revista Science Fiction Magazine din San Francisco se decide să-i împărtășească directorului și patronului revistei, Howard Drummond, bănuielile ei cu privire la doi angajați ai revistei: Roy Donovan (scriitor) și Larry Robson (grafician). Cum Priscilla ceruse ca discuția să fie purtată între patru ochi, Drummond o expediază pe Betty Sheridan, secretara sa, pretextând că programul de lucru se încheiase. Așadar, Priscilla trece direct la subiect și afirmă că Roy și Larry ar fi doi marțieni infiltrați pe Pământ, iar argumentele ei sunt de netăgăduit (folosirea cu parcimonie a apei, exact cum ar face un marțian autentic, aveau abilități telekinetice, purtau mereu ochelari întunecați pentru că lumina e prea puternică pe Pământ față de Marte, vorbeau între ei într-o limbă necunoscută șamd).
Pus în dificultate, Drummond o liniștește spunând că atât Roy cât și Larry nu făcuseră altceva decât niște glume pe seama ei. Mai mult, Priscilla admite că îi cam căzuse cu tronc Roy și de aceea fusese ceva mai atentă la comportamentul său. Drummond o asigură că nu era cazul să alerteze poliția și că va avea grijă de cei doi glumeți, așadar îi cheamă pe impricinați la el în birou, imediat după plecarea Priscillei. Cum doar Roy era încă prezent în redacție, Drummond își varsă furia pe el, reproșându-i că se lăsase descoperit într-un mod atât de infantil. Profitând de faptul că Priscilla recunoscuse că îi place de Roy, acesta urma nu doar să-i tragă clopotele femeii, dar urma să se și căsătorească cu ea. Desigur, Roy protestează că Priscilla era urâtă cu crengi, dar Drummond îi retează împotrivirea cât se poate de scurt: Ordinele nu se discută! Inutil să precizez că și Drummond era tot un marțian sub acoperire, da?
Între timp Priscila se întâlnește cu Betty Sheridan, care o aștepta afară din redacție. Din dialogul care urmează aflăm iute că ambele întinseseră, de fapt, o cursă lui Drummond. Priscilla aflase, cu ajutorul unui microfon ascuns în biroul directorului, că acesta îi ordonase lui Roy să facă tot posibilul s-o ia de nevastă. La care Betty îi replică Priscillei că acest lucru era o ocazie nesperată de a-i spiona și mai bine pe marțienii infiltrați pe Pământ. Desigur, Priscilla protestează că îi e peste puteri să facă acest pas deoarece marțienii put îngrozitor. Numai că Betty îi aduce aminte un lucru elementar, primul articol din regulamentul de disciplină de pe Venus care spunea fără echivoc: Ordinele nu se discută!
Numărul 398 continuă cu un nou episod din foiletonul De la Icar la cuceritorii lunii, scris de Florin Zăgănescu, în care este realizat un portret al lui Nikolai Nikolaevici Rukavișnikov, al 23-lea cosmonaut sovietic care debutase în explorarea spațiului cosmic odată cu zborul Soiuz 10 (24 – 25 aprilie 1971).
În final, Mircea Șerbănescu oferă cititorilor o Fișă bibliografică s.f. în care este prezentat pe larg fanzinul austriac Quarber Merkur precum și pe cel care l-a fondat: Franz Rottensteiner. Trebuie spus că fanzinul respectiv avea o bună reputație în Europa, fiind socotit de mulți „un ghid prețios în opera de cunoaștere a mișcării literare s.f. de pe glob”.
Ilustrațiile interioare au fost asigurate ca de obicei de Aurel Buiculescu, portretele autorilor au fost realizate Alexandru Diaconu în vreme ce ilustrația copertei a fost făcută de Nicu Russu.
Spuneam la începutul acestui episod că numărul 398 din CPȘF a apărut pe 15 iunie, o zi ca oricare alta. Doar că, în acea zi, Ceaușescu s-a întâlnit cu Kim Ir Sen. Și cum s-a tot plimbat el prin RPD Coreeană și i-a plăcut tare mult ce a văzut acolo (și în RP Chineză, în Vietnamul de Nord și în Mongolia), ajuns în țară și-a băgat ciracii în ședință și le-a dat la operație cu Tezele din iulie, care aveau vreo 17 puncte. În Tezele astea CN a emis geniala și inubliabila cugetare: omul care nu scrie pentru întregul său popor nu este un poet.
Începea sfârșitul Colecției, dar lumea încă nu știa asta. La televizor, în cadrul programului de dimineață, cine a avut chef a putut să ia aminte la câteva probleme de algebră în cadrul emisiunii Teleșcoală. Seara, de la ora 20:30, telespectatorii s-au putut delecta urmărind piesa Asta-i ciudat de Miron Radu Paraschivescu, iar mai târziu, în transmisie directă de la Madrid, au fost difuzate sferturile de finală ale Campionatului European de Box.
