Voi trece în articolul de față prin trei numere consecutive ale Colecției și anume: 414, 415. 415. Înainte de a vorbi despre povestirea Ochii sfinxului care se întinde pe cele trei numere, am să vă spun ce s-a petrecut în CPȘF începând cu numărul 400.
Aparent, nimic ieșit din comun: au fost publicate povestiri sau nuvele, diferite articole, caricaturi, în fine, chestii care alcătuiesc în general corpul unei reviste. Ce vreau să subliniez este faptul că „revista de un leu” și-a continuat parcursul ascendent. Dacă înainte vreme, pe la începuturi, conținutul plătea un tribut ideologic epocii, pe la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70 acesta a devenit din ce în ce mai străveziu. Astfel, textele vădit comunistoide au fost marginalizate dacă nu chiar au dispărut pur și simplu. Accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe calitatea literară a materialelor și pe universalitatea lor.
Așadar, avem în numerele 400 și 401 o proză remarcabilă, semnată de Ghenadii Gor. Da, e un autor sovietic, totuși acesta a reușit în Un Melmoth electronic să ofere un text dezbărat de orice constrângeri. Poate că unii dintre voi i-au citit și romanul Statuia, o alcătuire literară remarcabilă după părerea mea. Merită amintit numărul 402 dedicat sefeului brazilian. Numerele 406 – 410 ne oferă o nuvelă interesantă scrisă de I. M. Ștefan: PG7 luptă contracronometru. O nuvelă în care personajele nu doar că ajung pentru prima oară în contact cu entități extraterestre ci și reușesc să rezolve o amenințare pandemică. Am uitat să menționez că acțiunea se petrece – în cea mai mare parte – în România. Mai departe, în numerele 411 – 413, cititorii s-au putut delecta cu povestirea Fantasma a lui Vasile Băran. Mai trebuie pomenită și povestirea Aventură pe fluviul de hidrogen, semnată de Romulus Bărbulescu și George Anania și apărută în 410 – 411.
Afară de proze, mai putem găsi în intervalul pomenit mai sus și articole de non-ficțiune semnate de Ion Hobana, Florin Zăgănescu – De la Icar la cuceritorii Lunii –, Gianfranco de Turris, Adrian Rogoz, Bogdan I. Pașa – Enigmele planetei Marte. Mareele și deriva continentelor terestre.
Să revenim la 414 din Colecția Povestiri științifico fantastice, apărut în 15 februarie 1972. Deschiderea sumarului o face povestirea Ochii Sfinxului (prima parte). Maya Niculescu, autoarea povestirii, nu era chiar o necunoscută pentru cititorii Colecției. Aceasta debutase în CPȘF în numerele 56 – 57 cu un text intitulat Prizonieri printre giganți. Iar asta se petrecea tocmai prin 1957!
Totuși, Ochii Sfinxului nu a reprezentat a doua încercare literară a autoarei. Până în 1972 mai publicase, în afară de Prizonieri printre ghețari, povestirea Statuia lui Ahile (numărul 39 din Colecția Clubul temerarilor, 1967), volumul Vraciul din Himalaia (editura Albatros, 1970) precum și o serie de note de călătorie în revista Știință și Tehnică.
Ochii Sfinxului este un text literar excelent chiar și în zilele noastre sau, ca să mă fac mai nesuferit decât sunt în ochii unora și altora, aș zice mai degrabă că este un text valoros mai ales pentru zilele noastre.
Dan, un turist care vizita piramidele, ajunge, printr-un concurs de împrejurări, să coboare câteva mii de ani în timp, alături de un un personaj misterios, îmbrăcat într-un costum de cowboy și pe care Dan preferă să-l numească Old. Poate de la Old Shatterhand, cunoscutul erou al lui Karl May.
Într-o seară, Old îi împărtășește lui Dan faptul că este un călător de pe altă planetă și că venise pe Pământ că să de urma lui… Uranus. Lumea lui Old era pe moarte – poluare, exploatare sălbatică a resurselor șamd –, dar Uranus, împreună cu câțiva adepți, se refugiase pe Pământ cu gândul de a construi aici mașinii vii, adică niște unelte puternice și care să nu consume energii prea mari și, mai ales, să nu polueze. Desigur, Uranus, așa cum este descris de Old, pare a fi legat și de mitul Atlantidei. Convins că noul său prieten bate câmpii, Dan îl cam ia în balon, numai că Old nu se dă bătut și-l provoacă pe Dan să meargă împreună în trecut și să-l găsească pe Uranus. Cum aveau să ajungă în trecut? Aici e un clenci: o dată la 11000 de ani, ochii sfinxului sunt iluminați de o anume stea și atunci timpul devine permeabil.
După un vertij care pare a dura o veșnicie strânsă într-o clipă, cei doi se trezesc în urmă cu 11000 mii de ani chiar pe locurile în care urmau să se înalțe cândva, în viitor, piramidele. Și descoperă, acolo, sumedenie de oameni care munceau într-o ordine desăvârșită. Firește, Old vine cu câteva explicații legate de tehnologiile pe care Uranus și discipolii săi le foloseau. În principal este vorba despre niște aparate care puteau dezintegra și reintegra la loc orice ființă vie, redându-i astfel tinerețea sau, la nevoie, modificându-i proporțiile. De fapt, Uranus astfel plănuia să obțină mașinile vii. Până aici e simplu, dar problema cea mai mare era cum anume acele animale dezintegrate și reintegrate ar fi putut fi condiționate să asculte de ordinele mentale ale stăpânilor. Fie vorba, Old îi spune lui Dan că este nemuritor pentru că, în lumea lor, ei recurg la acest procedeu. Numai că, pentru asta, aveau nevoie de substanțe ultra-pure pe care planeta sa nu le mai putea oferi din cauza poluării.
Umblând prin tabăra aceea – nu puteau fi văzuți pentru că nu țineau de vremea respectivă –, cei doi află încet, încet, cum de reușiseră Uranus și ai lui să convingă oamenii să lucreze pentru ei: pur și simplu le ofereau tinerețea. Un bătrân anchilozat, știrb și orb putea ajunge, într-o clipă, un flăcău de toată isprava. Oare câți dintre noi n-am sări degrabă într-un dezintegrator știind că vom ieși din el în toată splendoarea? Chit că, odată cu tinerețea, ar veni și uitarea.
Oamenii lui Uranus aveau o lege de fier: erau întineriți doar bărbații, femeile nu erau admise. Sună misogin, dar lucrurile aveau o noimă: tinerii bărbați, care nu cunoscuseră încă femeile, nu aveau ce regreta și nu s-ar fi lăsat perturbați din munca lor de câte o nurlie sau alta. Mai mult, în lumea din care veneau aceștia, femeile dispăruseră. „Trebuia fie să renunțăm la femei, fie să renunțăm la nemurire” explică la un moment dat Old.
Numai că, iată, un incident se întâmplă. Un operator de serviciu la un dezintegrator – despre care aflăm că-l chema Hor (de la Horus?) – se lasă înduplecat de o bătrână și o întinerește. Cum de ajunsese femeia acolo? Prin intermediul eternului feminin care, se știe, nu ține cont de vârstă.
Deși Hor știa că făcuse o greșeală, subjugat fiind de frumusețea femeii întinerite, îi permite acesteia să rămână în campus și să aibă grijă de animalele care urmau să fie subiecții viitoarelor experimente.
Anterior întineririi femeii, Dan interferase cu unul dintre experimente și strivise un scorpion. Din pricina aceasta, cum îi explicase Old apoi, unul dintre operatorii umani care era însărcinat cu manipularea animalelor, urma să fie pedepsit, dar experiența cu scorpionul va avea totuși loc folosindu-se un alt exemplar.
Aceste două evenimente, interferarea cu experimentul și întinerirea femeii se vor împleti dramatic și vor conduce la un final neașteptat, splendid și tragic deopotrivă, după cum se va vedea atunci când veți citi povestirea.
N-am să povestesc mai departe întreaga narațiune, vă las vouă plăcerea de a descoperi cât de abil și frumos reușește autoarea să împletească străvechile mituri ale Egiptului cu faptele descrise în povestire. Iar sfârșitul textului, plin de poezie, lasă loc în egală măsură atât deznădejdii cât și speranței. Aș fi cât se poate de încântat să văd producându-se azi asemenea texte, pline de forță și de talent.
Așa cum spuneam la începutul capitolului, am preferat să trec prin trei numere consecutive ale Colecției: 414 – 415, tocmai pentru a nu sparge relatarea despre Ochii sfinxului în mai multe fragmente. Cum în cele trei numere au mai fost publicate și alte articole și povestiri, am să mă refer și la acestea în cele ce urmează.
Astfel, în 414, apărut pe 15 februarie 1972, adică într-o zi de marți, au mai fost publicate două schițe semnate de Horia Aramă: Vînătorul și Liniște în eter. Dacă prima are mai mult o atmosferă mai degrabă fantastică – un vânător ucide un cerb cu șase picioare –, a doua este o parabolă la adresa gălăgiei radio în care ne scăldăm și din pricina căreia n-am fost în stare să ascultăm vocile care contează cu adevărat și care vin din Cosmos. În fine, în ultimele pagini din numărul 414 este prezentată a treia parte dintr-un minifoileton intitulat Enigmele planetei Marte. Mareele și deriva continentelor terestre, semnat de Bogdan I. Pașa. Din păcate nu știu nimic despre autor, dacă a mai publicat vreodată ceva și unde. Cum Enigmele… a apărut sub denumirea de Ipoteze extraordinare și cum nici nu mă pricep deloc la geologie, nu știu nici să vă spun cât adevăr și câtă fantezie se află în acest text. Având în vedere că în foileton se afirmă că Pământul împreună cu Luna și cu Marte alcătuiau, în urmă cu 4,5 miliarde de ani un singur corp planetar care s-a spart mai întâi în Pământ, pe de o parte, și în Luna plus Marte pe de alta (și care s-au spart și ele în ceea ce este Luna acum și planeta Marte), prefer să nu comentez. Dar, ce pot să spun, este agreabil la citit, mai ales pentru un amator de sefe.
În 415, pe lângă partea a patra din Enigmele…, mai putem găsi și o interesantă și utilă Cronică spațială, din păcate nesemnată.
În numărul 416 (apărut pe 15 martie, într-o zi de miercuri), după sfârșitul povestirii Ochii sfinxului, avem o splendidă schiță semnată de Ovidiu Tincu și intitulată Mirajul. Un model de proză lirică, plină de emoție, în opinia mea. Ultimul articol din 416 poartă semnătura lui Mihu Antin (Mihai Constantin) și se numește Un arhitect bun și câțiva extratereștrii răi – Invadatorii, o cronică ușor persiflatoare (și pe bună dreptate) despre un serial Tv popular la acea vreme: Invadatorii. Trecând peste poncifele serialului, probabil că popularitatea acestuia a fost indusă și de actorul Roy Thinnes (în rolul lui David Vincent în Invadatorii) care era bine cunoscut publicului din România datorită unui alt serial Tv: Lunga vară fierbinte, o adaptare după trei nuvele scrise de William Faulkner. În Lunga vară fierbinte (The long, hot summer), Roy Thinnes îl interpreta pe Ben Quick, personajul central al serialului.
Judecând după conținut, cred că tripleta 414, 415. 416 este una dintre cele mai reușite ale Colecției.
În acea vreme, Statele Unite se pregăteau să trimită spre Lună penultimul echipaj uman (John Young, Thomas Mattingly II și Charles Duke), în zborul Apollo 16. Tot în SUA, autoritățile americane interziseseră saltelele cu apă la etajele superioare ale clădirilor construite cu credite guvernamentale. Motivul? Încărcarea structurii de rezistență și pericolul de inundație.
De prin lume: Mexicul a stabilit relații diplomatice cu R. P. Chineză, iar președintele Austriei, Franz Jonas, s-a întreținut „cordial” cu ministrul de externe român, Corneliu Mănescu. Ciclonul Eugenia a făcut prăpăd în Madagascar, iar agricultura din Tanzania se afla „în plină dezvoltare”. Sonda spațială Pioneer 10, programată să fie lansată în a doua jumătate a lunii februarie, a fost trimisă în lungul său periplu cosmic spre planeta Jupiter pe data de 3 martie, la trei zile de la apariția numărului 415 din CPȘF. După cum bine știți, Pioneer 10 este sonda care poartă la bordul său, din inițiativa lui Carls Sagan, o plăcuță de aluminiu placată cu aur și care conține „datele de contact” are omenirii. Un fel de: suntem deocamdată aici, vă așteptăm, casa e descuiată, vedeți ce găsiți prin frigider dacă nu ne găsiți acasă. Ultimul semnal primit de la Pioneer 10 a fost recepționat acum mai bine de 20 de ani. În acest moment sonda se îndreaptă netulburată de nimeni către steaua Aldebaran (a nu se confunda cu Alderaan din Războiul Stelelor) în preajmă căreia va ajunge cam peste două milioane de ani, asta dacă n-o interceptează nimeni până atunci. În fine, cu două zile înainte să apară numărul 416, adică pe 13 martie, la cinematograful New Palace din capitala Republicii Africa Centrală – Bangui – a fost organizată, o gală de filme documentare româneşti la care au fost prezenţi: „şeful de cabinet al ministrului turismului, directorul general al Ministerului Informaţiilor şi alţi înalţi funcţionari, ziarişti, un numeros public”. Faza asta cu „un numeros public” la o suită de filme documentare, fie ele românești, îmi cam dă cu virgulă.
Pentru cine vrea să știe, ilustrațiile copertelor au fost asigurate (foarte inspirat) de Nicu Russu, în vreme ce ilustrațiile interioare au fost oferite de Aurel Buiculescu.
