Ca orice întreprindere menită să apropie de lectură tânăra generație, scrierea unei cărți pentru copii este un demers care trebuie salutat. Pentru noi, iubitorii de SF & F, dacă acea carte în cauză este una din domeniul nostru de interes, evenimentul are cu atât mai mult darul de a ne bucura. În lipsa unei literaturi de gen adaptată micilor cititori, e foarte greu să sperăm că vom avea în viitor o revigorare a curentului în rândul fanilor.
Așadar, când am aflat că anul acesta câștigătoarea concursului de roman pentru copii a editurii Polirom este Cristina Centea, cu o carte SF despre contactul oamenilor cu ființe de pe alte planete, mi-am zis că trebuie să citesc și eu cartea și să-i dedic în paginile revistei noastre un grupaj de materiale. Pentru copiii eterni care sălășluiesc în sufletele cititorilor noștri.
Pe scurt, în roman este vorba despre un puști, Alex, care este răpit din greșeală de o navă extraterestră și dus pe planeta Xilon, o lume ciudată, întru-câtva utopică, lumea lor de baștină. Odată ajuns acolo, copilul se vede nevoit să încerce să se integreze într-un sistem care i se pare prea puțin adecvat pentru o ființă umană, ba chiar se trezește pus în fața acceptării faptului că nu va mai părăsi niciodată planeta pentru a se întoarce acasă.
Ce urmează este un roman plin de aventuri, în care firea ușor rebelă a copilului și dorința acestuia de a reveni pe Pământ, încălcând astfel regulile lumii sale adoptive, sunt în continuă luptă cu moralitatea și dorința lui de a nu le face rău celor din jur, chiar dacă aceștia sunt ființe străine, incapabile să-l înțeleagă cu adevărat. Din acest punct de vedere, dilema copilului e bine construită, intriga care-i motivează deciziile stând în picioare.
La nivelul scriiturii, se remarcă o anumită naivitate și o tendință de a însoți acțiunile și replicile cu câte o trăire sau o cugetare a personajului, însă, având în vedere publicul țintă, nu știu dacă acest aspect trebuie contabilizat la cele negative.
Nici din punct de vedere al rigorii științifice nu pot spune că romanul punctează pozitiv. Faptul că Xilonienii, originari de pe o planetă cu gravitație mai mare decât a planetei noastre, vin pe Pământ tocmai pentru că aici pot alerga și țopăi în voie, ceea ce pe lumea lor nu pot, vine în contradicție destul de evidentă cu faptul că un om ajuns acolo se poate mișca mult mai rapid decât ei. De altfel, acele ființe sunt înzestrate cu picioare mult solide în raport cu restul corpului decât oamenii, tocmai pentru a se putea deplasa în gravitația planetei lor – totuși, copilul Alex Blue, cu picioarele lui subțiri, îi poate întrece la fugă și la săruturi. Și ar mai fi și aspectul zilelor și nopților artificiale pe care xilonienii, din cine știe ce motiv, și le impun, deși planeta lor are un alt ciclu diurn natural.
Dar nu sunt convins nici că aceste aspecte trebuie să fie catalogate drept negative. Nu ar trebui oare ca micii cititori să-și pună întrebări și să rezolve problemele pe care cărțile i le ridică? Asemenea construcții probabil voit eronate au darul de a-i ascuți mintea cititorului, de a-l pune să analizeze și să treacă prin filtrul propriei rațiuni cele ce i se prezintă.
Personal, mi-a plăcut lumea construită și sunt destul de convins că și unui copil de zece ani i-ar plăcea. Casele umblătoare, școala robotizată, rolele motorizate (pardon, kolele), materialul-minune, xilonina, pastilele hrănitoare, toate au darul de a hrăni imaginația. M-a făcut să zâmbesc nostalgic și modul în care evoluează conflictul xilonienilor cu arborienii, rasă expansionistă, și implicarea lui Alex în acest clinci. Cumva, modul foarte simplificat al prezentării acestui episod mi-a amintit de Cicerone Sbanțu. Poate și ilustrațiile foarte bune realizate de Teodora Răileanu au contribuit la această nostalgie.
Însă nu mi-a plăcut deloc felul în care Alex Blue e scutit de purtatul răspunderii propriilor decizii. Deși dilema lui morală e bine construită, potențată chiar de imposibilitatea sa de a fi acceptat de o societate căreia nu-i aparține, consecințele alegerii pe care ajunge să o facă, deși asumat, îi sunt luate de pe conștiință într-un mod artificial, pentru a-l lăsa eroul fără pată. Nu voi divulga mai mult acum. Voi spune doar că artificiul a avut, în ochii mei, un efect negativ, reducându-i personajului un nivel legitim de complexitate.
În fine, la final, având de-a face cu o carte pentru copii, mă întreb dacă acestora le-ar plăcea sau nu. Și cred cu sinceritate că răspunsul e afirmativ. Acțiunea are toate ingredientele pentru a se face plăcută de micii cititori. Are acel spirit de aventură care să-i țină pe aceștia și, de ce nu? să înceapă convertirea lor la fanii SF-ului de mâine.
Roman cîștigător al Concursului de manuscrise Polirom Junior, ediția 2020
Vîrsta recomandată 10+
Cu ilustrații de Teodora Răileanu
Alex e un puşti mărunţel, vesel şi neastîmpărat, cu păr nisipiu şi ochi verzi-albăstrui. La cei unsprezece ani ai săi, e cel mai mic dintre prietenii lui. Cînd tot grupul de amici se grăbeşte pe biciclete spre fostul parc de distracţii ca să cerceteze o explozie bizară de artificii, el rămîne în urmă, pe cîmp. Aşa ajunge să trăiască aventura vieţii sale: fără să-şi dea seama, urcă la bordul unei nave extraterestre atent camuflate, cu destinaţia Xilon. Călăuzit de Xonya şi Xelen, Alex descoperă, plin de curiozitate, o planetă populată de uriaşi binevoitori şi paşnici, cu piele albastră, tehnologie şi obiceiuri stranii. Atunci cînd xilonienii sînt atacaţi şi înrobiţi de maleficii arborieni, după multe peripeţii, soarta lor ajunge în mîinile curajosului pămîntean. Va reuşi el să-i salveze pe toţi şi să se întoarcă acasă în siguranţă?