În ziua de azi, orice autor poate publica primul text care-i iese de sub degete. Că o face online, că o face pe hârtie, nu mai contează. Ideea e că nu mai trece prin niște etape care i-ar permite să se perfecționeze ‒ azi un text refuzat, mâine la fel, poimâine unul acceptat… Așa, pas cu pas, autorul ar ajunge să producă texte tot mai bune și, dacă dovedește că are talent, va fi băgat în seamă de redactori și editori, ca să facă pasul mai departe
Personal, sunt de părere că acest parcurs îi este util unui autor ca să se formeze, să aibă șansa să devină mai bun. Altfel, fiecare ajunge să se considere geniu și devine atât de convins de calitățile lui, încât oricine îndrăznește să-l ignore, să nu-i aprecieze creațiile, sau să-i facă vreo observație devine un inamic public.
Dar să revin la ceea ce eu apreciez a fi normalitatea. Să presupunem că autorul a parcurs etapele descrise în primul paragraf și, la un moment dat, a ajuns chiar să publice cărți (romane, ori povestiri adunate în volume). Inerent, apare întrebarea „oare ce pot face cu primele texte?” Pentru că, evident, chiar dacă au fost primii pași ai drumului care l-au ajutat să urce, nu sunt la standardul la care autorul a ajuns între timp. Ce să facă? Să le abandoneze, sperând că va veni ziua când va ajunge atât de celebru încât fanii să-și dorească acele texte pline de imperfecțiuni doar pentru că au fost scrise de el? Să le rescrie? Și, dacă alege a doua variantă, cât de tare să taie în ele? Să încerce să le păstreze cât mai aproape de original, ori să fie fără milă, din considerente calitative? Indiferent cum ar fi, se confruntă cu un risc.
Alexandru Lamba a riscat. E un autor pe care-l apreciez foarte mult, calitatea textelor lui hard SF fiind, după părerea mea, ridicată. Atât Sub steaua infraroșie și Arhitecții speranței (apărute la Tritonic), cât și Singurătatea singularității (apărută la Herg Benet) le consider realizări de calitate, cărți bune spre foarte bune.
Nu știu dacă Stele și gheață este primul text scris de el, sau unul dintre primele. Nici nu l-am citit la vremea apariției în defuncta revistă Nautilus. Știam însă că nu era unul dintre SF-urile lui cu care eram obișnuit, ci mai curând un „basm SF”, o carte ce se adresa adolescenților. N-am ezitat să cumpăr cartea, convins că, deși nu era din categoria mea preferată, aveam să mă delectez cu ea, fiind fan al autorului.
Începutul e superb. Ideea în sine e atractivă și interesant abordată. Un urmaș al unei civilizații de dincolo de stele încearcă să povestească cum a apus lumea lui. Cei cărora le istorisește nu cunosc multe dintre concepte, acestea presupunând o tehnologie mult prea avansată, pe care ei n-o au ‒ prin urmare, e nevoie de multe analogii (unele dintre ele inspirate și amuzante).
Dacă ar fi fost cartea de debut a autorului, aș fi zis că e ok. Cu scăpări inerente unui debut, dar promițătoare.
Dar nu e. Pretențiile mele de cititor (chiar fan) sunt altele acum.
Este specific debutanților să aibă dificultăți în creionarea personajelor. Dar la un autor consacrat e nevoie de două-trei tușe pentru a contura fiecare protagonist, a-i da o personalitate și culoare proprie. Mie mi s-au părut că erau toate la fel. N-am reușit să le diferențiez, iar numele lor mi s-au amestecat în cap ‒ erau greoaie, și nici n-aveau vreo logică de gen familie, clan etc. care să-mi permită eventual să le clasific în vreun fel. Pur și simplu au fost „nume” care „spuneau, în loc să facă” (o altă greșeală tipică debutanților), de care n-am reușit să mă atașez deloc și, prin urmare, mi-a fost indiferent ce li se-ntâmpla.
Aș mai adăuga aici o eroare a autorului: nu există personaje feminine. Deloc. Știu, e parte a ideii cărții, dar fiecare cititor se identifică în general cu ceva/cineva din carte. Îmi vine greu să-mi dau seama cu cine o vor face cititoarele. Probabil că va fi un motiv să nu le atragă volumul. Se puteau introduce povești intercalate, amintiri, ceva, unde să apară și personaje feminine, altfel povestea riscă să rămână complet indiferentă unei părți substanțiale a publicului cititor, care e posibil chiar s-o abandoneze.
Acțiunea curge destul de tern. Pentru un volum care se adresează adolescenților, asta constituie o eroare importantă. Spre final ritmul crește, avem parte și de câteva bătălii cu unele scene regizate destul de bine, dar parcă fără tensiunea cerută pentru a mă ține cu adevărat cu sufletul la gură. Sau poate că acest ultim aspect l-am resimțit din cauză că, nereușind să empatizez cu vreun personaj, am rămas cumva în afara cărții.
Cred că autorul ar fi trebuit să-și asume faptul de a tăia complet în carne vie. Să păstreze ideea, dar să rescrie totul de la zero, pentru a aduce volumul la valoarea și nivelul său actual de scriere. Să creeze personaje de calibrul celor din cărțile sale anterioare, cu povești de viață, să le adune într-o aventură în care ar fi putut prezenta, pentru a spori impactul, o comparație între lumea aflată la finalul ei și grandoarea din vremurile bune de odinioară (ocazie cu care ar fi putut introduce și atât de absentele personaje feminine). Să creeze momente de tensiune, să accelereze un pic ritmul poveștii ‒ cu alte cuvinte, să plece de la ceva vechi pentru a face un pas înainte, în loc să reîncălzească o ciorbă care a avut farmec la vremea ei (în sensul de moment în cariera autorului), dar nu se mai potrivește cu nivelul la care a ajuns scriitorul acum.
Sper ca în volumul al doilea să se regăsească măcar o parte dintre aceste elemente. Astfel, seria ar putea fi salvată parțial (sau complet, în ideea reeditării unei versiuni drastic revizuite a primului volum). Dacă autorul își dorește asta, el știe. De putut, sunt convins că poate, deoarece e foarte talentat. În Sub steaua infraroșie mi-a dovedit că știe să urmărească o poveste de iubire în paralel cu una SF, oferind o răsturnare de situație superbă la final. Arhitecții speranței mi-a arătat că e capabil ca, folosind o recuzită simplă și destul de uzitată, să creeze ceva nou, cu un final multiplu delicios. În Singurătatea singularității am văzut cum reușește să adune laolaltă mai multe povestiri, aparent independente, într-un tablou coerent ‒ un exercițiu dificil pe care l-a dus cu bine la îndeplinire. Prin urmare, cred că e capabil să ducă la capăt și acest proiect.
A scrie pentru adolescenți nu e mai ușor, nici mai greu. E doar diferit. Avem autori care, deși vor să abordeze diverse genuri, scriu de fapt același lucru. Impresia mea e că Alexandru Lamba nu se numără printre aceștia. Cred doar că trebuie să se străduiască mai mult.
4 comentarii
la unele edituri, ca de exemplu editura la care e publicata cartea asta, selectia e inversa. doar cartile foarte proaste sunt publicate
Eu am mai citit doar o carte apărută la această editură. Îi aparţine aceluiaşi autor, Alexandru Lamba, se numeşte „Singurătatea singularităţii” şi mi s-a părut foarte bună.
Caldura gheturilor e de acelasi autor? Sau e o fixatie de brasoveni, gheața asta? Cu Singuralitatea, înteleg. Infrarosie, probabil.
„Căldura gheţarilor” a fost scrisă de Nic Dobre şi a apărut la editura smart Publishing în 2016.
Cărţile publicate de Alexandru Lamba sunt:
– „Sub steaua infraroşie” (2016, ed. Tritonic)
– „Arhitecţii speranţei” (2017, ed. Tritonic)
– „Singurătatea singularităţii” (2018, ed. Herg Benet)
– „Cărări pe gheaţă” (2019, ed. Herg Benet)