Pe Ana Mănescu am descoperit-o mai întâi ca traducătoare, prin intermediul cărții „Extraordinarele circumstanțe ale vieții lui Weylyn Grey” de Ruth Emmie Lang, carte care mi-a plăcut în mod deosebit și în care mi-a fost ușor să remarc efortul traducătoarei de a reproduce scriitura originală într-un mod cât mai plăcut cu putință publicului român. Am aflat că-i făcuse mare plăcere traducerea acelei cărți, deci, cum lectura îmi plăcuse și mie, am căutat și cărțile pe care Ana Mănescu le semnează ca autoare.
Am să vorbesc în cele ce urmează despre „Sinuciderea Ielelor”, volumul de proză scurtă fantastică publicat în 2018 la Herg Benet. Cartea conține unsprezece proze scurte, dintre care trei nuvelete și opt texte la limita dintre povestire și schiță, majoritatea având portițe prin care personajele trec dintr-o lume într-alta, prin care realismul capătă componenta magică, apoi o pierde, o capătă din nou… Însă sunt și unele care evoluează doar pe tărâmul fanteziei.
Așadar, să vedem despre ce e vorba în fiecare dintre ele:
Volumul începe în forță cu o proză excelent scrisă și foarte bine structurată, „Nereida”, care vorbește despre intersecția dintre lumea sirenelor și a oamenilor. Pasajele fantastice mi s-au părut foarte frumos introduse, porțiunile de proză realistă funcționând și ele independent, totul pentru a da un aspect de complet, pentru a crea o nuveletă care se susține literar cu orice măsură ar fi judecată. Mi-a plăcut tensiunea creată între fata care-și caută identitatea și tatăl ei, m-a convins amplasarea poveștii într-un sit arheologic. Și mai ales mi-a plăcut scriitura: „În ape nu era niciun semn – niciun vârtej, nicio undă, niciun val. Marea era nemișcată, ca o oglindă neagră. Ultar nu avea nicio grijă, nu se comporta ca un animal care își știe stăpânul în primejdie. Se lingea, torcea, își punea lăbuța pe piciorul meu, ca să mă consoleze, ca să îl iau în brațe.” Consider această poveste drept una foarte bună, per ansamblu, putând sta alături de orice altă proză fantastică a literatorii române din toate timpurile.
Urmează apoi o poveste-parodie, „În căutarea zmeului pierdut”, care pune într-o lumină umoristică basmul lui Făt Frumos, al Ilenei Cosânzeana și al zmeului. Sau cel puțin asta face în cea mai mare parte, pentru că la final registrul este schimbat subtil într-un horror de tip citadin. Deși schimbarea poate părea bruscă și nefirească, atmosfera de basm dispărând pe nesimțite și fiind înlocuită de un peisaj urban, ea e, după părerea mea, de bun augur, salvând practic povestea care altfel evaluase doar într-un registru ușor satiric, nu foarte convingător.
Nu la fel se întâmplă și cu „Balaura și Ascalon”, tot un basm reinterpretat, în care fata de împărat, Laura, joacă și rolul eroului salvator, iar balaurul (Balaura) acceptă și valențe sentimentale. Povestea nu e rea, lectura e plăcută, însă finalul și rezolvarea par a lăsa impresia unei aterizări forțate a textului.
Schița care urmează, „Valea Nandrii”, pare construită strict pentru a pune în valoare ultimele două propoziții: „Ai grijă ce-ți dorești. Și cât de clar rostești.” Ea ne vorbește despre o fetiță care vrea să ajungă în Narnia, iar pentru asta apelează la o vrăjitoare. E genul de proză foarte scurtă care nu oferă prea multe, dar nici nu cere vreun efort.
„Lucerna Extincta” în schimb, deși este de dimensiuni comparabile cu textul mai sus menționat, este o proză foarte densă și încărcată de semnificații, despre dragostea posibilă și cea imposibilă, despre tradiții, prejudecăți și sacrificii. Iar finalul ei este memorabil prin sentința personajului feminin principal.
Și „Tinerețe fără de bătrânețe și moarte fără de viață” e o proză ofertantă, zugrăvind destul de convingător căderea spre nebunie pe care o aduce eterna învinovățire de sine. Recurgând la un caz extrem, supliciul celui torturat de propria conștiință atinge note monstruoase. Că finalul introduce și o cheie fantastică în care poate fi interpretat ansamblul, aproape că nu mai contează, însă și el aduce un plus de valoare unui text deja remarcabil.
Următoarele două texte, „Alergia” și „Interviul” nu pot spune că m-au atras. Se citesc ușor, sunt scrise corect, dar înafara unor mici momente de genul „Tales from the crypt” nu aduc nimic nou.
Și ajungem astfel la „Coborâți?”, cel mai extins text al volumului, o nuveletă bine scrisă, care reia din perspectivă inversă și recurgând la o altă recuzită magică problematica abordată și de „Nereida”. Nu mai avem de-a face cu sirene, ci cu zâne. Nu mai avem perspectiva tatălui muritor, ci însoțim personajul principal, prins între două lumi. Însă conflictul este același, ruptura și sacrificiul pe care cel damnat să se plimbe între lumi trebuie să le înfrunte au aceleași surse. Ceea ce mi s-a părut interesant și original, în ambele cazuri, este greutatea sfâșietoare cu care personajele care nu-i aparțin în totalitate lumii noastre comune renunță la ea. Magicul nu e privit ca salvator, ca o minunată evadare, ci ca un inevitabil rău, pe care trebuie să ți-l asumi dacă aceasta îți este menirea. Totuși, o notă bună pentru felul în care sunt construite lucrurile, există în orice fatalitate și o alegere, o asumare: „Ai venit pe lume ca să conduci, copilă, nu ca să freci podele sau să te pitești pe Pământ.”
Ultimele două proze, „Sinuciderea ielelor” și „Începuturile de la sfârșitul lumii” mi s-au părut complementare, fiind două fațete, una fantastică și alta realistă, ale trăirilor personajului-creator de lumi. „Culegea ce îi pica în mână, dădea să îl sfărâme, dar până la urmă îl arunca pur și simplu în vale. Unde cădeau pietrele se înălțau munți și dealuri, unde se răsfira iarba se întindeau câmpii, gărgărițele se alăturau celorlalte insecte, florile răsăreau la fiecare pas, pomii bătrâni îi ocroteau în păduri pe cei tineri, iar pâraiele se scurgeau în râuri, căutându-și drumul lung către mare.”
Trebuie să recunosc că, per ansamblu, volumul mi s-a părut inegal, multe proze evoluând sub așteptările create de începutul puternic, însă prozele foarte bune compensează. Recomand cartea tuturor iubitorilor de realism magic, fantasy, urban fantasy sau ce alte genuri ale fantasticului vă mai vin în minte citind aceste rânduri. Scriitura atrage, e plină de giumbușlucuri, alăturări muzicale de termeni, rime sau glumițe de limbaj. Iar poveștile sunt pline de pisici. Peste tot, pisici, nicio poveste fără pisici!
