Zilele trecute am văzut un film petrecut în perioada celui de-al doilea război mondial. Un autor era în pană de idei, iar un alt personaj îi sugerează: Scrie despre zilele astea. Primul întreabă: Cine ar vrea să citească așa ceva? Răspunsul a fost: Chiar și noi, ca să ne amintim.
Vorbele de mai sus par a nu avea nimic de-a face cu volumul pulp-fiction semnat de Cristi Vicol. Numai că, după lectura acestuia, nu ne va părăsi mult timp senzațiile lăsate de fiecare povestire în parte, dar și cele de final, generate de întregul ansamblu. Pentru că, așa cum au remarcat și alți cititori, cartea e una de atmosferă, de stare. Nu doar teama, sau grija de a ne ascunde teama, ne-ar putea bântui, ci și o răceală cumplită, uneori nu descrisă în amănunțime, dar insinuată cu atâta măiestrie încât nu ne-am putea imagina altfel decorul poveștii.
Prima și ultima povestire au o tentă horror. Cea dintâi, Groapa, are doar două personaje, un preot și un gropar plecați într-o misiune nu tocmai ortodoxă. În noaptea geroasă de iarnă se încurajează reciproc să înfrunte vântul, zăpada, dar și groaza întâlnirii cu personaje din alte lumi. Nu e clar dacă cei doi chiar le întâlnesc, sau e o plăsmuire a imaginației. Aici, totul e sugerat, granița dintre real și fantastic e instabilă, atmosfera sumbră se desprinde din gesturi și replici. Ultima, A patra pecete, e o distopie despre Timișoara căzută în mâinile unor moroi. Aici nimic nu mai e sugerat, descrierile sunt amănunțite, tăioase. Printre frazele lungi sunt strecurate altele mai scurte, pentru a exprima precipitarea evenimentelor, frica, îndârjirea celor ce vor, cu orice chip, să supraviețuiască.
Majoritatea textelor au acțiunea plasată în România de dinainte de ’89, iar subiectele sunt strâns legate de evenimente pe care românii chiar nu au cum să le uite.
Radio Killed the Video Star se petrece în noaptea cutremurului din ’77, când seismul a scos oamenii din case, ocazie ca încercarea unor oameni obișnuiți de a monta o antenă pentru posturi străine să fie zădărnicită de apărătorii legii și ordinii. Avem revoltă, bravadă, solidaritate, inocența unui copil maturizat fără voie, resemnarea acestuia privită ca resemnarea unui neam întreg pentru mai bine de un deceniu.
Acțiunea din Deasupra noastră, doar cerul înstelat are loc cu câteva zile înainte de Revoluția din Decembrie. Dintr-un combinat dispare tabloul președintelui. Un grup de tovarăși plănuiesc, dacă nu-l pot găsi, să-l înlocuiască. Nu e nicio urmă de fantastic, doar ironia strecurată subtil în replici ce s-ar fi vrut moralizatoare, senzația de teamă, de revoltă înăbușită, de frig apăsător din iarna aceea și din multele ierni dinainte.
Tot răceală inspiră următorul text, Atât cât o sta soarele pe cer, total diferit de cele anterioare. Într-o lume complet imaginară, transformarea unei ierni negre într-una albă nu se poate face decât prin sacrificiul unor fete înzestrate cu daruri speciale. Bunicile acestora veghează la bunul mers al lucrurilor, striborii sunt cei ce vânează tinerele, gândurile și sentimentele gravitează între lumea reală și lumea de dincolo. Pe alocuri, povestirea e atât de sensibilă încât sugerează o statuie perfectă de marmură cioplită cu unghia.
Acolo unde se rotește mierla e locul din pădure în care un milițian e trimis să investigheze o aparentă sinucidere. Deși ar trebui să-și păstreze pragmatismul, sângele rece, acesta pare copleșit de lucruri străine de lumea cunoscută de el. Îi e greu să le accepte, dar e nevoit să admită că nimic din ce-l înconjoară nu e doar alb și negru. Iarnă geroasă, zăpadă din belșug, teama de schimbare pentru minți încorsetate de vremuri tulburi.
Ultima zi din viața Karinei Ivanov, un text de mai mare întindere decât celelalte, are toate atuurile unei distopii. Narațiunea descrie, cu naturalețe, viața sub dictatură, unde valorile sunt voit răsturnate de guvernanți și insistent prezentate omului de rând ca normale. Dacă un câștig la loterie ar trebui să fie motiv de bucurie, în cazul de față miza este participarea la o execuție pe scaunul electric. Personajul principal are motive personale pentru a-și dori să apese maneta. Cumva, are senzația că răzbunarea nu i-ar aduce mai multă liniște decât prelungirea stării de fapt. Întoarce situația pe toate părțile, făcând cititorul martor mut la coșmaruri, îndoială, teamă, toate pe fondul unui trai gri dintr-o lume întunecată.
Ne vom aminti de vremurile descrise în volum de Cristi Vicol? Bineînțeles. Ne vom aminti personajele, trăirile, fricile și frigul obsedant? Cu siguranță. Așa cum ne vom aminti întrebările pe care ni le-am pus după lectură, răspunsurile care ne-au fost, sau nu, pe plac.
Anotimpul țânțarilor – Cristian Vicol
Titlu: Anotimpul țânțarilor
Autor: Cristian Vicol
Editura: Casa de Pariuri Literare
Anul apariției: 2021
ISBN: 978-606-990-277-6
Nr. pagini: 106
Descriere
povestiri pulp-fiction
— De mâine cred că se mai înmoaie vremea, spuse Petre, absent, în timp ce se căuta de tutun prin buzunarele hanoracului. Sigur că da, continuă tacticos după ce găsi o frunză uscată și o sfărâmă între degete, răsfirând-o în foiță. Nu are cum să mai țină mult timp, că ne îngroapă pe toți. Tu ce crezi părinte? Ai citit calendarul? Te-ai rugat pentru noi?
Popa se uită la el printre lațele sure ale bretonului care i se împleteau cu barba. Subție ochii, iritat, și dădu din umeri a lehamite, apoi o luă înainte pe ulița înfundată de zăpadă. Nu trebuia să îi dea socoteală lui Petre, groparul deșirat și fără Dumnezeu, mai ales dacă era vorba de vreme. Nici lui și nici altcuiva. Doar lui ’Ăl de sus și numai atunci când o fi să-i vină rostul.
Petre rânji în urma lui și își aprinse mahorca, scuipând firicelele de tutun care i se lipiseră de limbă. Țigara era iute și avea un gust amar. Bărbatul tuși spart și scuipă la picioare, dar nu o aruncă. Mai trase repede câteva fumuri, încăpățânat să nu o lase. Popa îi tot spusese să le rărească, îi zicea aproape în fiecare zi, de ani de zile, de când Petre începuse să tușească tot mai rău, ba uneori se răstea la el, de cele mai multe ori cu ocară: „Vezi că sufli venin! Stinge-o și zi Tatăl Nostru.” Bărbatul îl mai asculta, că doar erau unul după celălalt, prin sate și cătune, prin văi și pe munte. Normal că îi spunea să o lase, ce altceva să îi zică? Avea nevoie de el să dea la lopată. Dar Petre, că așa îi era firea, nu prea îl asculta. „Normal că o să mă certe, își spunea, cine-o mai văzut om sfânt care să te îndemne la păcat?” Dacă s-ar putea, dacă s-ar lua după el, ar fi trebuit să nu mai bea și nici să nu mai mănânce, ci să stea în rugăciune până ce nu-și mai auzea litania de răgetele stomacului. Dar azi parcă s-ar ruga. Azi, oboseala anilor petrecuți pe drumuri îl apăsa mai tare ca niciodată.
