Cerul ca oțelul și drumul lui Cosmin Leucuța spre păstrarea umanității(timp de citire: 6 minute)

Cunoscut publicului român mai ales pentru proza sa realistă, Cosmin Leucuța s-a remarcat de-a lungul timpului ca un scriitor versatil, căruia-i vine ușor să abordeze teme și stiluri diverse. Fie că vorbim de proza scurtă din „Numele Altora”, respectiv „Cum te vei îmbrăca de sfârșitul lumii?”, proză care baleiază spectrul de la realist la absurd, fie că vorbim despre romanele „Laptele negru al mamei” sau „HooDoo”, cel din urmă fiind un polisier cu accente de noire, Cosmin a demonstrat o adaptabilitate și o lejeritate în a-și așeza scriitura pe noi și noi coordonate remarcabile.

Astfel, bănuiesc că era o chestiune de timp până când autorul timișorean avea să-și încerce puterile și pe tărâmul SF-ului. Iată că anul 2022 a fost anul acestui moment, iar „Cerul ca oțelul” (Ed. Humanitas) este romanul cu care Cosmin pătrunde pe tărâmul post-apocaliptic.

Cartea debutează în forță, așa cum îi stă bine unei opere a genului, cu o imagine percutantă, care să-i dea cititorului un impuls inițial suficient încât să determine lectura susținută. Aflăm că lumea nu mai e ce a fost, că „ceva” s-a întâmplat, iar omenirea a fost redusă la o mână de supraviețuitori, cei mai mulți dezumanizați, care se luptă pentru supraviețuire în cel mai direct mod posibil.

„Poate ar trebui să îl lase să-i facă ce dorea să-i facă, a fost un gând. Apoi următorul a fost că, dacă îl lăsa, nu mai scăpa din locul acela. Mai ales după ce bărbatul se va lămuri că, într-adevăr, nu mai venea nimeni în urma ei. Și, pentru prima dată după foarte mult timp, i s-a făcut teamă.”

Protagonista – despre care vom afla de-a lungul cărții multe lucruri, dar nu-i vom afla numele – are de înfruntat încă de la început câteva situații limită, printre care o tentativă de viol și o confruntare cu un urs, însă primește și lungi episoade introspective în care rememorează începuturile declinului. Accentul e pus, în primul rând, pe cadru, pe disoluția lumii oamenilor, în urma unui cataclism nenumit, iar în a doilea rând pe reflexia acestuia în percepția supraviețuitoarei. Sau invers.

Am găsit reluate obsesiv descrieri ale distrugerii și lăsării în paragină, în diferite etape ale drumului – pentru că este drumul cel care ne este prezentat în poveste –, dublate de amintiri ale unor zile dintr-un timp trecut nedefinit, în care lucrurile păreau încă a mima normalul, însă anunțau cumva inevitabilul. Iar coerența trecutului la un moment dat scapă, concretețea unei linii temporare nefiind păstrată în flash-back-uri.

Relațiile dintre oameni, în această lume în care procurarea hranei pentru o zi reprezintă ocupația care cere întreaga energie a individului, nu au cum să nu fie și ele alienate. Mi-a plăcut mult episodul întâlnirii dintre protagonistă și fetiță, cu reticența celei dintâi la deschidere și aviditatea de relaționare a celeilalte. Însă în prim plan sunt luate trăirile protagonistei, gândurile ei de final de lume, cealaltă rămânând doar un ecran de proiecție.

„A coborât pe scări, ținându-se de balustradă. Pe coridorul larg de la parter a văzut două cabine de telefon, rămase acolo din vremurile de dinainte. A ridicat un receptor din furcă și l-a dus la ureche. Nimic, evident. L-a lăsat să cadă.”

Uitându-ne la construcție, nu putem să nu observăm o serie destul de mare de similitudini cu multe alte asemenea romane, sau filme, de la scenele care arată devastarea orașelor la întâlnirea cu grupările de supraviețuitori, cei mai mulți comportându-se ca bande de crimă organizată. Nici canibalismul, în diferite forme, nu este lăsat deoparte. Nu voi intra în detalii, nu de teama de a nu da spoilere – de fapt, prin construcția sa, acest gen de roman nu este unul de revelație și mister, ci unul de atmosferă – ci pentru că detaliile nu sunt importante. De fapt, pentru a întări această idee, Cosmin alege să nu dezvăluie natura cataclismului sau a fenomenului care a dus la calamitatea apocaliptică. Ceea ce contează este lupta unui om pentru păstrarea umanității, a iubirii, a speranței, într-o lume în care toate aceste trei lucruri par că au dispărut.

„Și-ar fi dorit să fi fost cineva acolo, să îi vadă și să îi audă furia, să i-o înțeleagă și să i-o accepte, așa cum ea făcuse cu fiica ei de atâtea ori. O lua în brațe și corpul ei absorbea loviturile copilei cuprinse de haos, apoi o lăsa iarăși să se îndepărteze, dar rămânea în apropiere.”

Finalul aduce și el sentimentul că „The Road was the goal”, nu clarifică lucrurile, nici nu deschide perspective pentru o continuare. Rezolvă doar conflictele, până la un punct, și potențează cu o perspectivă ușor detașată toate acele gânduri care au încercat-o pe eroină de-a lungul romanului.

Ca o concluzie, deși romanul e bine scris, deschide o perspectivă corectă, aș zice, asupra evenimentelor și propune o frământare sufletească validă, tema deja secătuită și abordarea în această manieră nu mai pot scoate, în momentul acesta, ceva spectaculos. E ca o friptură de vită, corect gătită, într-un restaurant cu stele Michelin. Îți oferă ce te așteptai să-ți ofere, dar nu va fi ceva ce-ți vei aminti peste ani. Nu e ceva cu care bucătarul să se laude în mod deosebit, oricât de bine i-ar ieși. Pentru că e o rețetă de bază într-o interpretare deja clasică.