Lucian Ionică este cunoscut pasionaților de science-fiction prin povestirile publicare de-a lungul timpului în reviste (Paradox, Helion, Vatra, Orizont și altele), almanahuri (Almanah Anticipația, Almanah România Literară) și volume comune (Avertisment pentru liniștea planetei, ed. Albatros, 1985, Întoarcerea pe Planeta Albastră, ed. Politică, 1989, Ficțiuni Centenare, ed. Pavcon, 2018).
Volumul Dincolo de albastrul cerului, apărut în 2022 la editura Brumar, cuprinde atât povestiri vechi, unele chiar din anii 1980, cât și povestiri noi, pe fundalul zilelor și preocupărilor contemporane. Genurile abordate, specifice SF-ului, merg de la space opera (Oranj), biopunk (Haustori), până la cyberpunk (Visul, Bunica-i de ajutor), fără însă a se distanța cu adevărat niciodată de ceea ce leagă, printr-un fir comun, povestire de povestire tot volumul și anume interesul pentru oameni și preocupările lor.
Pentru Lucian Ionică science-fictionul pare a fi mai mult decât pentru alții un fundal convenabil pentru proiecția adevăratelor sale preocupări literare: angoasele generate de călătoria în spațiu (Oranj, Poet și cronicar, SPICI), dorința de realizare profesională (Bunica-i de ajutor, Visul, Zborul), curiozitatea științifică (Haustori) și altele. De remarcat că multe din aceste povestiri, pe care le voi enumera mai jos, au ca subiect principal, sau secundar, depinde de perspectiva personajelor, sacrificiul de sine pentru o cauză considerată bună. A nu se înțelege prin sacrificiu pierderea unei vieți omenești sau de alt fel, precum în Vechiul Testament, ci mult mai apropiat zilelor noastre, sacrificiul include timp, bani, efort, adevăr, iubire.
Haustori (haustor – organ vegetal asemănător cu o ventuză, cu ajutorul căruia unele plante parazite își absorb hrana din plantele pe care parazitează) este una dintre cele mai bune proze scurte din volum, de departe preferata mea. Mărturisesc că dacă ar fi să concep un volum cu cele mai bune povestiri din anii 1990 Haustori, de Lucian Ionică, s-ar număra printre ele.
Povestirea debutează lent, printr-o introspecție tipică mai degrabă lui Franz Kafka, mă gândesc aici la Metamorfoza, decât unui început de proză science-fiction. Personajul principal, al cărui nume de altfel nu-l vom afla, rememorează evenimente din viața sa, oprindu-se mai ales asupra soției, văzută mai degrabă prin prisma locui de muncă, o funcționară lipsită de ambiții, decât ca iubită și mamă. Aducerea ei în prim plan, departe de a eclipsa personajul principal (din ale cărui gânduri face parte), are rolul catharsisului din psihanaliză, purificator și, totodată, se constituie ca un fundal perfect pentru gândurile unui bărbat intrat în criza vârstei de mijloc, parțial ratat, dornic de afirmare, chiar și prin mijloace neconvenționale.
Dacă ar fi întrebat-o cineva: Ești mulțumită?, n-ar fi știut ce să răspundă. Rămăsese în oraș, alături de părinți, se căsătorise, veniseră copiii, apartamentul, mașina, toate la timpul lor, n-avea de ce să fie nemulțumită. Ce-și putea dori mai mult?
Pe acest fond, lent, toropitor, Lucian Ionică vine cu o idee neașteptată. Personajul nostru intră benevol într-un proiect de cercetare bioantropologică. Un termen cu impact, dar, așa cum se va vedea în povestire, excelent ales pentru a descrie experimentul la care este supus. El va fi însămânțat, la propriu, cu o specie de plante cu puteri regenerative.
La căldura corpului, semințele încolțiră, în a treia zi se iviră din ele prelungiri subțiri, străvezii, creșteau văzând cu ochii. Căutară în jur, prin aer, până întâlniră firișoarele de păr, se încolăciră de câteva ori în jurul lor, ca pe niște araci, apoi vârfurile microscopice, aparent fragile, se îndreptară spre piele, fără ezitare, și se înfipseră pur și simplu în ea, pătrunzând sub epidermă.
Schimbările declanșate de această însămânțare, discuțiile cu fostul său coleg de liceu bioantropologul Horia, gândurile sale sunt expuse de autor într-o formă simplă, fără multe înflorituri. Evenimentele nu sunt aprofundate și nici nu se caută explicații științifice sau de altă natură. Simbioza temporară dintre om și plantele de pe el este prezentată ca un dat natural, parte a unui experiment mai profund decât pare la prima vedere. Fără a cădea în misticism sau în științifism, Lucian Ionică ridică un colț de cortină, lăsându-ne să vedem un ceva ieșit din comun și totuși cumva foarte pământean.
Finalul, singura parte asupra căreia am obiecții, îi conferă întregii proze un aer de poezie suprarealistă, așa cum bine a remarcat Mircea Opriță.
Titlu: Dincolo de albastrul cerului
Autor: Lucian Ionică
Editura Brumar
Anul publicării: 2022
ISBN 978-606-726-279-7
Nr. pagini: 160
Format: 20,5×14,0 cm
Descrierea editurii
Povestirea Haustori, este momentul de culminație al anticipației lui Lucian Ionică. Regăsim aici, împlinite, proprietăți durabile ale scrisului său: coerența subiectului (cu aceeași tendință de a remodela fantasticul într-un tipar „plat”, natural), calmul discret-tensionat al relatării, o bună priză a amănuntelor semnificative, simț al psiho-logiilor, construcție epică impecabilă. O anticipație sigură de sine, cu pas lent și privirea senină. Un licăr uimit, un frison reținut, fascinație și neliniște – reacții normale și sentimente normale însoțesc oroarea rafinat-cotropitoare a unei stranii simbioze realizate experimental între om și lumea vegetală. Imaginea respiră un aer de poezie suprarealistă.
Mircea Opriță
