„Eroii” de Joe Abercrombrie

O poveste din universul seriei bestseller PRIMA LEGE (link Nemira aici).

Trei bărbați. O bătălie. Niciun erou.

Se spune că Dow cel Negru a omorât mai mulți oameni decât iarna aprigă și că și-a făcut drum spre tronul Nordului pe un deal de cranii. Regele Uniunii, un vecin tot mai invidios, nu se poate uita indiferent la cum ajunge tot mai puternic. S-au dat ordinele, iar armatele se târăsc deja prin noroi, la miazănoapte.

Mii de oameni se îndreaptă spre un cerc uitat de pietre, pe un deal oarecare, într-o vale fără nume, cu o mulțime de metale foarte ascuțite la brâu.

Editura Nemira, 2019, paperback, 744 pagini, traducere Monica Șerban

se poate cumpăra de aici – link

S-o numi romanul ”Eroii”, dar nu este deloc despre ceea ce ar părea la prima vedere și nu, nu este un heroic fantasy. În primul rând, Eroii despre care vorbesc toate personajele nu sunt nici măcar oameni – o să descoperiți foarte repede la ce se referă de fapt. În al doilea rând, fiind vorba de Abercrombie, vorbim despre un grimdark fantasy, ba parcă și mai cinic și sumbru decât obișnuiește el. Iar în acest subgen nu există personaje în alb și negru, așa că cei care par eroi nu sunt decât niște fanfaroni lăudăroși sau rătăciți purtați de valul evenimentelor, iar cei care luptă și mor cu vitejie… nici nu sunt băgați în seamă.

Fiindcă așa merge treaba la război. Iar lui Abercrombie îi iese din ce în ce mai bine descrierea și, aș spune eu, înțelegerea a cum funcționează un conflict. Haosul, mizeria, prostia, răutatea, irelevanța victoriilor și a actelor individuale, fie ele pozitive sau negative. Citeam de curând memoriile unui veteran german de pe Frontul de Est și, deși ”Eroii” se petrece vara, într-un Ev Mediu primitiv (pentru Nordici) sau început de Renaștere (pentru Uniune), trebuie să spun că senzația transmisă este exact cea de Stalingrad. De deșertăciune și inutilitate, de risipă repetată de vieți pentru… nimic.

Dar un nimic așezat strategic. Dacă Abercrombie mă impresionează tot mai puțin literar (eu îl percep într-o sinusoidă de evoluție / involuție, cu ”Dulce Răzbunare” un dezastru și ”Eroii” mult mai bun, dar nu la nivelul trilogiei originale), din punct de vedere strict marțial e tot mai remarcabil. Încă din trilogie mă impresiona prin perfecta descriere a luptelor individuale (unde încă nu-mi vine în minte vreun concurent), iar aici dă dovadă că înțelege perfect rolul strategic al aprovizionării, moralului, transporturilor, cailor, muniției și, mai ales, al punctelor de confluență – dealul la care se face referire fiind un adevărat Bastogne pentru Regatul Nordului, așezat la intersecția unor drumuri vitale și interpus pe calea de înaintare (scuzați limbajul militar, dar și cartea e 100% military fantasy) față de orașele importante (mă rog, față de târgușoarele considerate mari de barbarii septentrionali). Atât de bine se pricepe, că am verificat ce meserie și studii are (dar nu, nu e militar).

Din punct de vedere al tacticii, mi s-a părut la fel de bun ca Django Wexler în seria ”Shadow Campaigns” – comparație deloc întâmplătoare, din moment ce tacticile folosite sunt în ambele cărți cele napoleoniene. Ce-i drept că la Wexler se potrivesc și epocii ficționale, pe când la Abercrombie nu (și unii cititori l-au taxat pentru aceasta); dar mai contează, când rezultatul e atât de pasionant și plin de adrenalină? Încă și mai captivant când vine vorba de înfruntările bărbat contra bărbat (sau femeie, Abercrombie are și războinice), unde, mă repet, autorul nu are egal.

Cu atât mai mult cu cât reușește, la fel ca în trilogia originală, să creeze o galerie întreagă de personaje foarte reușite și foarte memorabile. A trecut aproape un deceniu de când am devorat aventurile lui Glokta, West sau Logen și încă îi țin minte perfect, de parcă i-aș fi cunoscut foarte bine – un succes excepțional pentru un scriitor (apropo, Nouă-Degete e destul de prezent în ”Eroii”, dacă nu în carne și oase, măcar în spirit – ba chiar și câștigă o luptă, fără măcar să fie de față…).

Și aici, Abercrombie scrie câteva personaje pe care cu certitudine nu o să le uit și despre care sunt avid să mai citesc. Cel mai simpatic e Gât Îngust, moșul tip „I’m too old for this shit” – care dovedește iar și iar, spre surpriza sa în primul rând, că de fapt nu este. Un războinic nordic ajuns la vârsta când ar trebui să se retragă, pentru că deja îl doar toate și uneori chiar se împiedică în plină luptă. Un om depășit de vremuri, care se încăpățânează să se agațe nu doar de viață, dar și de valorile devenite desuete, precum cinstea, sinceritatea, altruismul și… abținerea de la furt, viol sau jefuirea cadavrelor. În felul său, un simbol al Binelui într-o mare de Rău, deși respectul pe care îl inspiră e mai degrabă unul motivat de bizareria idealismului său quixotic. Și „limba” echilibrului său mai e înțeleasă doar de alți (rari) veterani supraviețuitori din vremuri demult apuse – un element care se dovedește uneori mai relevant decât apartenența la tabăra inamică.

Tot din categoria „vechi da’ buni” face parte și Dow cel Negru, devenit aici un personaj principal. Ce-i drept, la el „bun” se referă la calitățile marțiale, nu la morală, din moment ce-i spaima Nordului și conduce prin teroare, tortură și execuții sumare. Deci teoretic e principalul Rău, antagonistul urât de toți – deși, evident, lucrurile nu stau neapărat chiar așa. În privința lui nu o să intru în detalii pentru a evita spoilerele, în schimb o să precizez că cel mai mare dușman al său este prințul Calder, alt personaj excelent dezvoltat.

Un adevărat Loki (poate e doar impresia mea, dar sincer mi s-a părut inspirat din zeul nordic pus doar pe viclenii, șmechereli și lașități, mai ales că și pare urmărit de un noroc excepțional), prințul Calder este genul de lepădătură pe care nu te poți abține să n-o îndrăgești. Îl simpatizezi și disprețuiești în egală măsură ca cititor – și cu atât mai captivante sunt chinurile sale, din moment ce simultan ai vrea să fie pedepsit, dar și să scape. Din nou, un amestec destul de complex de sentimente pe care le dezvolți față de o persoană imaginară, reușită abercrombiană cât se poate de remarcabilă.

Și, ca să închei cu personajele, memorabil ar mai fi și Gorst. Un fel de Glokta în sensul că are un defect fizic ce-l face disprețuit de cei care ar trebui să-i fie egali, este într-o poziție precară între dizgrație și favoare și, mai ales, ascunde de fapt calități excepționale, care ies la iveală doar în situații excepționale. Nu detectivisme și intrigi politice precum Glokta, ci vitejie nebună și pricepere extremă la căsăpit oameni. Mă rog, poate că la aceasta chiar este asemănător cu Glokta… Defectul său ca personaj este insuficienta expunere narativă, dar presupun (și cam așa am simțit) că Abercrombie se pregătește să-l dezvolte mai pe larg în alte cărți. În fond, e cam singurul erou din… „Eroii”.

Aici ajungem însă și la un defect major al lui Abercrombie pe linie de personaje: nu știe să scrie și unele feminine. Cele de aici nu sunt bărbați cu nume de femei, ca Monza Murcatto (pe care eu am perceput-o ca un personaj complet ratat din acest motiv), dar nici nu prea există altfel decât pentru a împinge nițel povestea (bărbaților) mai departe. Și, de fapt, i-aș mai reproșa autorului ceva la capitolul personaje: sunt mult prea multe. O adevărată inflație de soldați și războinici de ambele părți, din care mulți mor înainte să fii capabil măcar să-i diferențiezi.

Și apropo de soldați versus războinici, căci nu am folosit termenii drept sinonimi, ci se referă la cele două părți (militarii Uniunii sunt la stadiul de soldați în uniformă, cu ierarhie și regulamente, cei din Nord la cel de războinici, vag organizați în adevărate „haite” conduse strict cu puterea pumnului și-a crimei de cei mai îngrozitori dintre ei). Abercrombie ne prezintă acțiunea din ambele perspective, ceea ce conferă o anumită adâncime etică și te pune pe gânduri (cine-i rău? cine-i bun?), fiind și o bună (și obișnuită) premisă pentru un roman grimdark. Partea proastă e că salturile de perspectivă (POV) sunt foarte frecvente. Ceea ce inițial mi s-a părut util pentru amețirea cititorului, ca să simtă zăpăceala haotică a luptei, dar pe termen lung (744 de pagini, totuși) a devenit foarte obositor. Plus că, după cum spuneam, se sare atât de des între personaje că pe multe nu mai apuci să le percepi drept ființe, ci doar niște nume de care nu te pasă.

Totuși, per ansamblu a fost o carte care mie mi-a plăcut foarte mult: extrem de întunecată, realistă, amorală, violentă, marțială, adeseori surprinzătoare, alertă, captivantă și plină de adrenalină. Exact ce caut eu în SFF. O mare calitate pentru mine, dar nu neapărat pentru toată lumea: romanul mi s-a părut atât de macho și de military încât va avea în mod clar o categorie de fani entuziaști, dar va fi și destul de inaccesibilă publicului doritor de fantasy mai light (sau măcar „mai de mijloc”) și, dacă e s-o spun drept, publicului feminin.

Ceea ce aș putea să consider că este (și chiar consider că este) un act de curaj comercial din partea lui Abercrombie (să scrie ceva foarte bun nișat, pierzând niște venituri subînțelese la cărți mai diluate, mai rozalii sau mai ușurel-YA), ca și a editurilor care i-au publicat romanul.

Niște adevărați eroi…