Ionuț Cheran este un nume cunoscut comunității iubitorilor de literatură SF și fantastică din România. Având deja două volume de proză scurtă publicată, „Memoriile Domnului Roșu” și „Pădurea lui Joaquin Phoenix”, ambele la editura Herg Benet, sub numele de Celestin Cheran, el a continuat să schie povestiri și să le publice în diverse antologii și reviste. Anul acesta, la editura „Casa de pariuri literare”, Ionuț Cheran a scos microvolumul „Exerciții de Haos”, un mix inedit de proză, poezie și introspecție directă, asezonat și cu ilustrații foarte expresive realizate de artistul Claudiu Doncuțiu.
Deși beneficiază de un număr redus de pagini, volumul reușește, prin densitate, să creeze impresia de vast. Prin prisma personajelor, am putea crede că avem de-a face cu o fabulă, protagonistul nostru fiind un arici, însă după câteva pagini ne dăm seama că textul e destul de departe de așa ceva, dezvăluindu-se din ce în ce mai experimental și pășind pe terenuri puțin explorate.
„Dați-mi voie să mă prezint. Sunt Haos, un arici mișto de tot, dar, trebuie să recunosc, cu mulți draci pe piele. Asta e, nimeni nu-i perfect. Iar pe mine nu mă deranjează deloc să fiu vorbit pe la spate sau să fiu în dezavantaj cu fiecare ocazie care se ivește. Sunt cât se poate de imprevizibil și puțin comprehensibil. Îmi place să beau cocktailuri și să fumez tutun, să călătoresc în vise, să sar peste responsabilități, să pierd timpul degeaba, să fac glume proaste despre ființe deștepte, să flirtez cu necunoscutul, să pun muzică la chefurile la care nu sunt niciodată invitat, să sun lumea pentru angajare, deși nu lucrez nicăieri, să cad adânc în depresie, să fac schimb de insomnii și fobii.”
În mare, mai multe trăiri umane sunt privite printr-o lentilă deformată, într-o lume destul de vag definită. Personajele care o populează sunt construite, cum spuneam, conform standardelor unei fabule, însă au și câte o notă de fantastic, la granița cu horror-ul. Iar cadrul e și el magic, îmbinând elemente ale pădurii fermecate cu unele citadine, pentru a crea o atmosferă inedită, pregnantă. La acest mix contribuie din plin și ilustrațiile minimaliste, realizate la prima trecere a creionului pe foaie, dar foarte percutante, ale artistului Claudiu Doncuțiu.
„Muzica din bârlog a coborât din tuneluri după noi și a intrat și ea în apă ca o naiadă, umanizându-ne. Dintr-o dată, în mlaștină au crescut note muzicale, iar plantele au început să se miște mlădios, hipnotizând peștii, salamandrele și broaștele. A fost un spectacol pe cinste. ”
Dintre trăiri, cel mai adesea Ionuț poposește asupra singurătății, acest sentiment fiind deopotrivă claustrant dar și eliberator, singurătatea însăși, foarte abil „trasă în personaj” ajungând să-i țină companie celui însingurat. Am găsit ca fiind foarte puternică metafora singurătății, aceasta fiind uneori foarte capricioasă, alteori oferind confort prin prezența ei. Da, prezența singurătății ca acompaniament funcționează în lumea acestei cărți.
„Era cât pe ce să-mi pierd Singurătatea. Ne-am mai certat noi de multe ori, dar nici chiar așa. Fiecare citea liniștit pe fotoliul său de răchită și, din senin, a sărit pe mine cu reproșurile. Habar n-am ce-o apucase, însă nu se mai oprea. Zici că înnebunise de tot.”
Chiar și-n relația de cuplu – și acesta mi s-a părut cel mai puternic aspect al microromanului – singurătatea fiecăruia trebuie să fie satisfăcută, un echilibru neputând fi găsit între parteneri decât dacă singurătățile lor, care le împrumută din personalitate, dar nu fără a o răsuci, sunt compatibile.
„Singurătățile noastre suferă împreună de sindromul Munchausen. Se prefac că sunt bolnave și se tratează cu mare grijă una pe cealaltă. Fiecare își alege ziua în care este bolnavă. Au pe rând febră, crampe, dureri în piept sau migrene.”
Există mai multe planuri în acest microroman, povestea ariciului, spusă la persoana întâi, fiind uneori întreruptă de dialogurile altor personaje, care plutesc undeva într-un spațiu nedefinit, sau chiar de adresarea directă a vocii naratorului către autor, procedee care, totuși, nu te scot din poveste, îți oferă doar peroane între curse. Există și pagini de versuri. Per total, volumul este unul foarte interesant, în stranietatea sa, se citește ușor și oferă la schimb imagini memorabile și concepte asupra cărora vei poposi adesea după terminarea lecturii. Un mix de mai multe manifestări artistice mai degrabă decât un volum de proză.