Un alt volum de proză scurtă care mi-a atras atenția în ultima vreme a fost „Fata de pe Drumul Mătăsii” de Liviu Surugiu, apărut la editura Polirom. Aducând împreună literatura SF și cea mainstrem, cartea demonstrează polivalența autorului, pe de o parte, și tendința actuală a SF-ului de a se alinia tot mai riguros normelor literare, pe de altă parte. Astfel, volumul, ca un tot, nu are asperități, lectura curgând la fel de lin în textele cu subiecte SF ca și în celelalte.
Povestirea care te întâmpină când deschizi cartea este „Neostalgia”, o autobiografie romanțată, scrisă cu multă trăire și talent. Proza începe înainte de nașterea autorului, împletește firele mari ale istoriei celui de-al doilea război mondial cu cele mici, scărmănate din dramelor personale ale oamenilor și adaugă o tușă personală pentru a obține un melanj foarte convingător. Felul în care destinele unor săteni sunt influențate de o operațiune militară, după toate probabilitățile greșit executată, e foarte abil construit, pentru efect maxim asupra cititorului.
De fiecare dată când deschid fereastra și privesc clădirea de peste drum mă gândesc că poate, cine știe, cândva acolo a stat și s-a uitat la rândul lui pe fereastră, chiar în direcția mea, un tânăr pilot american, Sunt singurele clipe în care mă simt deasupra sorții, deși nici atunci nu uit că sunt, mai mult decât oricând, rodul ei. Sunt fiul acelui Tidal Wave.
Următoarea povestire se intitulează „Next” și e un crâmpei de realitate actuală, un instantaneu care surprinde scufundarea omului de azi încă de la cele mai fragede vârste în tipare comportamentale date de interacțiunea cu tehnologia, în paralel cu scăderea interesului față de realitatea înconjurătoare și chiar de relația cu cei apropiați.
Dar fetița revenise la imaginile din tabletă. Vedeam asta bine, era în dreapta mea. Se uita la ele scurt și atent, pierzându-și de fiecare dată interesul după două secunde.
Finalul acestei proze foarte scurte vine cu o surpriză care-i dă profunzime întregii construcții și justifică perfect alegerea titlului.
Abia a treia poveste introduce un element SF, însă acesta e relevat abia la final. „Întâlnirea” este povestea de dragoste dintre doi oameni care nu se cunosc și care nu se pot cunoaște vreodată, iubire împlinită prin intermediul scrisorilor. Nu voi dezvălui mecanismul foarte ingenios care pune în mișcare comunicarea celor doi, voi spune doar că, deși fiecare dintre ei e activ doar o lună din două, iar perioadele lor de activitate nu se suprapun, schimbul de scrisori e zilnic – un artificiu bine realizat, cu toate restricțiile sale.
Te caut mereu. Știu că ai fost aici, că vei fi iar și apoi eu. „Nu vă veți întâlni niciodată,” spun zidurile. „Noi ne vom întâlni, dar voi nu!”, râd munții. „Niciodată împreună”, șoptește pădurea.
Povestea de dragoste țesută prin intermediul scrisorilor devine foarte intensă, însă finalul aduce cu sine o revelație care, personal, mi s-a părut că vine pe o notă umoristică. Noua perspectivă asupra întregii acțiuni suferă o întorsătură fericită, după părerea mea. Astfel, textul rămâne memorabil și introduce o temă pe care o vom mai găsi, recurent, și-n textele „Scrisoare pentru tatăl meu”, „Prințul tunisian” și „Bătrânul din Florența”.
Tratat altfel în fiecare dintre aceste povești, de fiecare dată mizând pe alte elemente, cu intrigi inteligente și dezvoltări surprinzătoare, motivul dedublării sinelui se bucură de o atenție deosebită din partea autorului.
Ne-am privit îndelung, amuțiți de uimire, chipurile identice. Deși știuserăm dinainte la ce să ne așteptăm, am întins mâinile și ne-am pipăit fețele, o dată și încă o dată, de zeci de ori. Nu doar că îi puteam atinge nasul, dar aveam impresia clară că, exact în aceeași clipă, simțeam propria atingere pe nasul meu.
O altă temă recurentă a volumului este cercetarea umbrei. „Dispariția” și „Fiat Umbra” sunt două schițe dedicate acestei fascinații. Dacă „Dispariția” e o relatare succintă, o găselniță asociată fenomenului petelor solare, „Fiat Umbra” se folosește de un gen de artă pe care-l numește „sculptură în umbră” pentru a introduce porți între lumi. Și pentru a le deschide.
Există sculptori în piatră, în lemn, în metal. N-am spus nimănui până acum că fiul meu sculptează în umbră.
Urmează un calup de trei proze de inspirație religioasă, o temă căreia Liviu Surugiu i-a acordat foarte multă atenție de-a lungul activității sale publicistice. „The Messiah Reloaded” se mulțumește să zugrăvească o imagine, o mică inversiune a realității, mizând pe un efect umoristic. Pe care îl și obține. „CINA”, o nuveletă care combină elemente de Dark Space cu o intrigă religioasă foarte puternică, merge mult mai în profunzime.
Zvonurile despre implicarea Vaticanului în cercetările NASA fuseseră tot mai numeroase în ultima vreme. Un documentar acuza Agenția Spațială de inducere în eroare a Romei, de dragul fondurilor pe care Congresul nu le mai aloca.
– Azi demisionez, Eminența Voastră.
Adăugând în mixaj un personaj bântuit de drame personale și un deznodământ surprinzător, rezultatul nu poate fi decât o proză absolut remarcabilă.
În fine, ultima dintre poveștile cu iz religios, „Fata de pe Drumul Mătăsii”, cea care dă și numele volumului, se concretizează într-o ucronie realizată prin accelerarea istoriei și comprimarea unui mileniu de evenimente în timpul vieții unui singur om. Narațiunea începe în primul secol al mileniului al doilea. Ingeniozitatea cu care efectele descoperirilor și invențiilor tehnologice sunt descrise într-o societate care, evident, nu e pregătită pentru ele este surprinzătoare, din acest joc al minții care se desfășoară în paralel pe hârtie și în imaginația cititorului textul trăgându-și savoarea.
Doi ani mai târziu, pe când erau brevetate rulmentul și ceasul cu arc, Luna rămăsese singurul corp ceresc fidel vechii ordini. Toate celelalte se învârteau deja numai în jurul Soarelui. La începutul solstițiului de vară, a avut loc o tentativă de lovitură religioasă în mai multe țări europene și Rusia Kieveană, cu intenția de a impune Soarele ca zeu unic.
Un alt grupaj de proze legate tematic este și duetul format din „IEV (Înainta Erei Voastre)” și „Apocalipsa Lentă”. Ambele texte vorbesc despre sfârșitul speciei umane și al vieții pe pământ, fenomen observat, dar împotriva căruia se dovedește că nu există vreo posibilitate de luptă. Mecanismele prin care sfârșitul lumii se insinuează printre oameni sunt diferite, însă în ambele cazuri protagoniștilor li se oferă răgazul de a face pace cu ei înșiși și cu lumea. Personajele poartă bagaje de probleme nerezolvate, iar apropierea unui final universal le face să-și reevalueze prioritățile. Practic, Liviu Surugiu se folosește de contextul apocalipsei observabile, lente, pentru a face nu unul, ci două „Memento mori”.
– Știai că în ultimele zile rata sinuciderilor a scăzut, în toată lumea? a continuat Elise. Oamenii simt din nou nevoia să trăiască! Sensul vieții… toate astea abia acum au un sena! Poate că e un dar, la urma urmei, apocalipsa asta lentă e un dar spre a iubi lumea mai mult.
Și, în cele din urmă, aș vrea să poposesc asupra poveștii pe care personal am găsit-o cea mai profundă din volum, și anume „Stația viselor”. Având în centru relația dintre un tată și fiica sa, ambii locuind pe o stație orbitală, povestea ne detaliază progresiv problemele pe care omenirea le întâmpină în expansiunea ei spre stele. În paralel, primim detalii despre felul în care relația dintre cei doi protagoniști a evoluat din momentul în care bărbatul și-a pierdut soția, iar fetița mama și până acum.
Imaginația pusă în folosul intrigii și a construcției impresionează, însă cade în planul secund, eclipsată de zbuciumul profund uman al celor doi și al relației dintre ei.
– Îmi pare rău, tată. Al vrea să te aud acum, chiar dacă asta ar însemna doar să mă cerți. Să te aud până în ultiul moment. Dar trebuie să-ți spun că tot ceea ce ai auzit mai devreme nu e doar teorie. În urmă cu puțin tip, aici, unde mă aflu, dincolo de Orbita Viselor, am visat. (…) Tată… am visat-o pe mama. Mi-e dor de ea, mi-e dor de voi doi, împreună.
Visele sunt una dintre obsesiile (nu, „obsesie” nu e un cuvânt prea puternic) autorului. Iar aici, în această proză, ele sunt perfect integrate funcțional în acțiune, atât din punct de vedere al construcției legilor lumii, cât și pentru a da forță conexiunilor interumane.
De fapt, conexiunile interumane, cu precădere relația dintre părinte și copil, sunt pivotul central al acestui volum. De la minuțioasa descriere a propriei afecțiuni pentru mama sa, din „Neostalgia”, și până la perspectiva inversă din ultimul text, „Aripi”, regretele generate de ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost, răsar constant. Iar acest element sporește valoarea literară a cărții.
Mai sunt câteva povestiri foarte scurte pe care nu le-am menționat. Vă voi lăsa să le descoperiți singuri. Doar atât aș mai vrea să spun, înainte de încheiere, că, fără a se folosi de vreun personaj, „Drumul spre Beatelgeuse” reușește să construiască o stare de melancolie, să-l facă pe cititor să contemple spațiul și pe minusculul om în comparație cu vastitatea sa. Și, într-un text atât de scurt, asta e o realizare uimitoare.
Pentru Liviu Surugiu, realismul magic și fantasticul sînt doar două dintre multele încăperi ale inimii sale. Ajuns la vîrsta de cincizeci de ani, autorul simte că are ce să ne spună. Încă ancorat în ficțiunea speculativă care l-a urmărit de-a lungul primelor șapte volume, în Fata de pe Drumul Mătăsii Surugiu strecoară elemente autobiografice, începînd din primul text, povestea fantastică, dar adevărată a dramei părinților săi. Poveste după poveste, scriitorul ne duce ușor spre alte zone, tot mai depărtate de granițele pămîntescului, pe care visele nu ne lasă să le părăsim, pînă la ultima pagină, unde se întoarce la eterna problemă a existenței.
„«Întîlnirea» lui Liviu Surugiu este o dramă psihologică intensă, al cărei ritm duce spre un final cu adevărat surprinzător. Motivul pentru care personajele nu se pot întîlni niciodată este dezvăluit treptat, pe măsură ce se dezvoltă o relație de dragoste condamnată. Nu vă așteptați la un final fericit – sfîrșitul poveștii e la fel de întunecat ca o iarnă rusească.” (Geoff Houghton, Tangent Online, SUA)
„Felul în care scrie Liviu Surugiu îmi ține viu interesul pînă la final, lăsîndu-mă totdeauna, dincolo de ultimul cuvînt, cu o întrebare filosofică profundă.” (Rich Horton, Locus, SUA)
