Astăzi, după secole de exploatare literară, am putea crede că mitul licantropului e complet epuizat, că nu mai poate aduce nimic surprinzător literar. Dacă ne gândim strict la surpriză, la uimirea cititorului de a descoperi că un om se poate transforma într-o fiară monstruoasă, iar aceasta este responsabilă pentru crimele neelucidate – pentru că aceasta este, de obicei, intriga – atunci într-adevăr, nu mai există potențial. Nimeni nu cred că mai suspină de uimire în fața revelației transformării.
Însă literatura nu înseamnă neapărat surpriză. Dacă este bine executat, un text poate fi foarte plăcut de citit chiar dacă mecanica întâmplărilor este previzibilă. Ineditul poate veni din modul în care piesele se așază pe masă, formând ansamblul, nu neapărat din ansamblu în sine. Este și cazul volumului „Câinii diavolului” al Cătălinei Fometici, o colecție de trei proze scurte, sau un micro-roman modular cu trei capitole.
Cartea combină avantajele prozei scurte cu ale romanului, oferind trei texte de sine stătătoare, cu cap și coadă, dar care împreună formează o poveste mai amplă și mai complexă. Acțiunea are loc în Franța evului mediu târziu, iar întâmplările sunt la granița dintre ficțiune istorică și fantastic.
Astfel, în „Chipul întunecat al visului”, un text de dimensiunea unei nuvelete, aflăm că în zonele rurale ale Franței se întâmplă lucruri rele, lucruri înspăimântătoare:
„Uneori, vedea mici grupuri adunate prin cimitire, lângă morminte săpate în grabă. Câte un preot cu voce nazală murmura jumătăți de cuvinte asupra cadavrului dăruit țărânei; câte un bătrânel cu chipul împietrit de durere privea în direcția gropii proaspăt acoperite.
– Ce s-a întâmplat? Cum?… întreba Julien mereu, trăgând cu putere de frâu în timp ce calul înspumat mesteca nervos zăbala.
– Lumii, răspundeau ei în șoaptă, privind grăbiți și temători în jur.”
Nu e greu pentru cititor să intuiască încotro se îndreaptă povestea și nu, nu se înșală. Câțiva nobili pornesc la vânătoare de lupi, doar pentru a descoperi lucruri pe care nici în coșmarurile lor nu le mai întâlniseră. Totuși, există câteva elemente inedite în poveste, iar firul unic se desparte, adăugând un nivel de complexitate, fără însă a da vreo explicație asupra fenomenului.
Însă explicația, sau mai bine zis începutul explicației, vine odată cu povestirea „Roșie ca sângele este Furia”. Schimbând narațiunea și trecând-o la persoana întâi, ea rotește și perspectiva, aducându-ne în prim-plan istoria unuia dintre monștri.
„… Da, recunosc. L-am ucis pe domnul Teileffer, magician, alchimist și cărturar. Am fost la el în noaptea aceea fatală și l-am sfâșiat ca o fiară, smulgându-i inima din piept și revărsându-i măruntaiele. Iar cadavrele care putrezesc în salonul zăvorât al castelului Beyssac sunt tot opera mea.
Sau, mai degrabă, a Furiei.”
Deși mult mai scurtă, această proză reușește să le transmită cititorilor, prin construcția ambianței și a personajelor, o anumită stare de angoasă și de anticipație a răului. Insidiosul Teileffer nu are nevoie de fapte atroce pentru a se face detestat, câteva gesturi îi sunt suficiente. Nu există vreo surpriză aici, dacă ne gândim că încă din primele rânduri aflăm din confesiunea eroinei principale că ea l-a ucis, și că „Furia” este cea care a determinat-o s-o facă. Dar ne dăm seama că revelația nu a fost niciodată miza acestui text, ci atmosfera. Și oferirea unei explicații pentru apariția monștrilor.
În fine, nuveleta „Cîinii diavolului”, textul care încheie volumul, revine la narațiunea detașată, la persoana a treia, dar aduce laolaltă personaje din primele două texte pentru a crea un ansamblu mai larg și o intrigă extinsă. Cumva ancorată în contextul istoric al nunții dintre regele Franței și o prințesă austriacă, povestea abundă de referințe proprii literaturii cavalerești și de imagini cinematografice demne de filmele de capă și spadă. Luptele cu săbii, intrigile țesute de personaje emblematice, toate aceste elemente conduc în acea direcție.
„Îl lovi peste mână exact în momentul în care bărbatul apăsa pe trăgaci; glonțul se înfipse într-un perete. În același timp, cu o mișcare fulgerătoare, doamna de St. Camille își despărți două falduri laterale ale rochiei, dezvăluind pentru o clipă piciorul gol, și smulse dintr-o teacă legată deasupra genunchiului un pumnal pe care îl aruncă în direcția bărbatului. Montbazon dădu să se ferească, dar nu era nevoie; pumnalul zbură vâjâind pe lângă el, la o distanță de câteva degete de urechea lui. În spate, cineva gemu înăbușit.”
Elementele sunt legate abil în această poveste, deznodământul venind în mod natural ca o concluzie pentru întreaga carte.
Din punct de vedere stilistic, scriitura respectă cutumele literaturii gotice, cu ornamentația specifică și cu accentul pe descrieri detaliate, uneori înzorzonate, și cu suprapotențarea imaginilor morbide. De fapt, aici îmi pare că rezidă principalul aspect negativ al scriiturii, în efortul pe care-l face să descrie cât mai puternic oroarea cadavrelor mutilate, atrocitatea scenelor de după atacuri. Însă nu o face până la un nivel supărător. Altfel, muzicalitatea frazei și fluența lecturii denotă o autoare foarte atentă la detalii și la estetica actului scriitoricesc.
În concluzie, avem de-a face cu un goth-horror într-o abordare clasică, o construcție plină de ornamente, conform uzanțelor genului, care evocă mitul omului-lup. Trei povestiri care se țes în jurul unui filon central comun, astfel încât volumul poate fi considerat și de proză scurtă, și micro-roman. Cadrul și referințele istorice punctează și ele pozitiv în ansamblu.
Titlu: Câinii diavolului
Autor: Cătălina Fometici
Editura: TRITONIC;
Colectia: SFFH
Categoria: Nuvele si povestiri
ISBN: 978-606-749-228-6
Format: 13×20 cm, 144 pag
Aparitie: 2017, Martie
Dupa cum bine stiti, Sire, suntem cu totii oameni incercati, botezati cu foc si plumb. Insa trebuie sa va marturisesc: ne este frica. Ne este frica de umbrele miscatoare ce tremura in coltul ochiului si care dispar in momentul in care intoarcem capul. Ne este frica de fosnetele din noapte, ce se sting atunci cand sarim din cosmaruri tulburatoare cu armele in maini, urland spre Bezna.Fiara ne pandeste – din umbra, din ceata – cu coltii ascutiti lucind albi printre negurile ce ne inconjoara tacute. Uneori, se arata. La mare distanta, si numai pentru o clipa. Ne priveste de departe cu ochi de foc, adulmecandu-ne spaimele, oboseala, nelinistea, apoi dispare, topindu-se in intunecimile dese. Ma intreb daca este, intr-adevar, ceea ce cautam sau doar un joc de lumini, o imagine incerta nascocita de mintile noastre cele atat de tulburate.
