Helliconia, cel mai bun fantasy dintre SF-uri(timp de citire: 8 minute)

 ” Sub cei doi sori ai Helliconiei, o planetă îndepărtată, dar foarte asemănătoare cu Terra, trecerea lentă a anotimpurilor reglementează nașterea, creșterea și căderea civilizațiilor într-un ciclu fără sfârșit. Sosirea primăverii va transforma complet lumea, societatea și viețile celor ce au cunoscut până atunci doar iarna pe care o crezuseră perpetuă. În momentul apariţiei pe orbita ei a unei staţii științifice se pune întrebarea dacă cercetătorii pământeni aflaţi la bordul acesteia sunt mai mult decât simpli observatori.”

”Helliconia. Primăvara” – Brian Aldiss

Editura Paladin, 2018, hardcover,  584 pagini, traducere Ștefan Ghidoveanu

se poate cumpăra de aici

Pentru sefistul din mine, ”Helliconia” a fost timp de vreo 20 de ani echivalentul unui ”elefant alb”: știam că există, că este celebră și un ”must read”, dar niciodată nu mi-a fost foarte clar ce este ea de fapt. De câteva ori am avut intenția s-o lecturez și de fiecare dată am fost descurajat de faptul că ediția în română de la editura Dante nu era completă (lipsind al treilea volum, ”Iarna”). Așa că renașterea ei sub sigla Paladin m-a pus, la fel de implacabil ca destinul din tragediile grecești, în fața unui imperativ de nerefuzat: trebuie s-o citesc și să mă lămuresc.

Am citit-o. Iar lămuritul nu a fost deloc ceea ce mă așteptam, ci o supriză de proporții epice: acest celebru SF s-a dovedit a fi… unul dintre cele mai bune romane fantasy pe care le-am citit eu vreodată.

Nu, nu m-am exprimat greșit: partea de science fiction e de fapt compusă aproape exclusiv din ”science”, ocupă cantitativ vreo 2% din text și nu are, cel puțin în primul volum (”Primăvara”), absolut nici un impact asupra poveștii. Ceea ce nu este un defect: povestea în sine este atât de bună încât supriza a fost una monumental de plăcută.

Nu întâmplător am tot folosit cuvinte gen ”monumental”, ”epic”, ”destin” – ”Helliconia” este o epopee scrisă în cel mai clasic stil antic; sau, ca să fiu mai corect, din moment ce adevăratele epopei antice sunt niște lecturi infernale (vă provoc să încercați ”Iliada” și mai vorbim), ”Helliconia” este ceea ce ar fi fost ”Odiseea” dacă ar fi fost scrisă bine, captivant, pe gustul cititorului modern. Oferă aceeași scară uriașă, aceleași povești colective și confruntări între voințe mai presus de indivizi, dar fără a le împacheta în infinite și deranjante enumerări precum la Homer.

Pe deasupra, oferă simultan, la fel de bine conturat, și epopeile individuale, eroice, ale unor personaje unice și remarcabile. La fel ca în saga-urile (sagile? saga-ele?) medievale – lupta cu un inamic inuman, mai degrabă subscris regnului animal, ca și cu natura nemiloasă, precum la Beowulf. Brian Aldiss reușește să unească aceste două nivele epopeice (colectiv și personal), să le adauge și o perspectivă planetară, a unui sistem ecologic și astronomic foarte complex, dar perfect credibil, astfel încât să creeze saga supremă – de aici încadrarea mea a cărții la fantasy.

Am văzut în alte recenzii, inclusiv pe Wikipedia, ideea că în ”Helliconia” personajul principal este planeta însăși. Nimic mai fals și nedrept față de un scriitor pe care tocmai l-am descoperit drept foarte, foarte bun. ”Helliconia” nu doar că are personaje individuale, cu povești clare și fascinante (chiar dacă puse pe fundalul schimbărilor la nivel global), dar aceste personaje sunt excelent construite. Sunt eroi arhetipali pe care îi cunoaștem din legendele imemoriale, odiseile antice sau aventurile vikinge, Ghilgameși, Uliși sau Beowulfi, dar perfect conturați la un nivel personal.

Fiecare dintre ei (și sunt destui, de ambele sexe și de-a lungul câtorva generații diferite) nu doar că are valori, pasiuni, iubiri, uri și frici proprii și bine motivate, dar și evoluează cu acestea (sau, în stil tragic, involuează). Nu sunt doar niște instrumente care să împingă marea poveste mai departe, ci sunt niște oameni vii, de care ajungi să îți pese; oameni care se schimbă, reacționează și relaționează în toate felurile posibile, de la înălțător la josnic, dar de fiecare dată reușești să le întrevezi resorturile psihologice și motivaționale.

Sunt, după mine, printre cele mai bine conturate personaje din literatura… voiam să spun fantasy, ori SF, dar aș fi greșit. Personajele lui Aldiss sunt simultan entități individuale, dar și tipologii pe care orice pasionat de lectură le cunoaște și iubește din nenumărate genuri de povești, unele încă dinainte de apariția scrisului, altele mai recente – cel mai apropiat în abordare mi s-a părut Shakespeare (mă rog, vorbind corect cronologic, Aldiss scrie shakesperian). Așa că reformulez: sunt printre cele mai bune personaje din literatură în general, pentru că Aldiss reușește în mod minunat să le facă oameni și arhetipuri. Sunt războinici, profeți ai științei sau (anti)religiei, intriganți și criminali… toată gama posibilă cu toate felurile așteptate sau nu de a gândi și trăi.

Și nu sunt doar oameni. Pe Helliconia există mai multe rase inteligente în stadii diferite de evoluție: pseudo-oamenii locali (adică foarte similari cu noi, dar evoluați acolo), alți umanoizi de tip primat (un fel de australopiteci și neaderthalieni), oamenii-oameni (adică de pe Terra, aflați pe orbită) și, preferații mei, phagorii. La prima vedere minotauri războinici, phagorii sunt treptat dezvăluiți drept mult mai complecși în toate sensurile (fiziologic, sociologic, cultural, religios); ba chiar, posibil, superiori și cândva, într-un trecut străvechi, salvatori ai celor mai mari inamici actuali. Oamenii. Phagorii și oamenii se urăsc implacabil, dar nu într-un sens exterminator, ci complementar, fiecare folosind sclavi din cealaltă rasă, iar pe parcursul glaciațiunilor și dezghețărilor planetei ocupă alternativ nișele de habitat (phagorii mai bine adaptați iernii, oamenii verii – aici anotimpurile fiind milenare). Nu o să intru prea în detaliu cu descrierea lor pentru a nu vă strica plăcerea de a-i descoperi singuri; o să spun totuși că pe mine m-au încântat prin mentalitățile lor simultan marțiale și zen-fataliste.

Și, dacă tot am vorbit de alte rase, ajungem la complexitatea lumii imaginate de Aldiss. Dincolo de excentricitatea astronomică a orbitei generate de prezența a două stele diferite, Helliconia este o lume foarte complexă ecologic și biologic, dar cu relațiile perfect funcționale și excelent descrise. De altfel, am fost fascinat de faptul că nenumărate specii de animale și plante sunt descrise detaliat (nu și plictisitor, didactic, ci prin fapte) și că sunt stranii, deosebite și… funcționale. Alături de personaje, prin aventurile lor, descoperi treptat tot felul de creaturi, complet captivat de un ”sense of wonder” de care îmi era incredibil de dor. Chiar simți că explorezi o lume nemaivăzută și că o cercetezi științific în toate sensurile – nu doar biologic (despre cum funcționează specia), dar și ecologic (întregul habitat și ecosistem). Aldiss satisface perfect nu doar copilul din noi, care vrea să se minuneze de monștri noi, ci și adultul, care vrea să fie credibili științific. Și chiar sunt.

Nu doar din punct de vedere al științelor lumii vii, ci și din cel astronomic și, spre marea mea încântare, al sociologiei. La Aldiss și societățile și culturile sunt niște sisteme complexe, cu reguli credibile, unele etern și inerent umane, altele originale. Care nici ele nu ne sunt prezentate prin vreun infodump, ci tot descoperite treptat, pe măsură ce personaje ”outsider” descoperă subtilitățile înălțării și decăderii indivizilor și popoarelor.

Pe deasupra, scriitorul englez (de ce-l credeam canadian oare? Datorită omniprezenței frigului?) creează și câteva religii, iar cea a barbarilor din Oldorando, inspirată și comună parțial cu cea a phagorilor, mi s-a părut de-a dreptul fascinantă și foarte originală, fără a fi cumva inconsistentă. E foarte greu să mai inventezi o religie credibilă care să nu fi fost deja născocită, dar Aldiss a reușit. E și mai greu să mă captivezi pe mine cu o credință (le sunt inamic fervent), dar a reușit și aceasta. Poate și pentru că a sa este una foarte întunecată și destul de credibilă.

Vi se pare că, din ce am tot descris cu entuziasm, ”Helliconia” este vreo cartea seacă, grea și științifică? Nu este deloc. Tot acest fundal extrem de complex și detaliat rămâne exact aceasta, un fundal, și este dezvăluit treptat în cele aproape 600 pagini, prin nenumărate elemente mărunte. Cartea în sine este mai degrabă o saga despre câteva personaje legate între ele prin fire dinastice, un fluviu narativ compus din câteva albii diferite.

Povești foarte ușor și captivant de citit în sine, fiind mai degrabă, după cum spuneam, comune cu dramele lui Shakespeare (nu lipsesc nici de aici intrigile din vârfuri de turnuri, crimele pasionale, geloziile justificate sau nu, iubirile tragice din vina destinului sau doar a încăpățânării) sau cu Odiseea ori cu poemul despre Beowulf (avem aici niște eroi cât se poate de vikingi în izbucnirile lor de macho-ism). Ori cu povești mai pașnice, precum inventarea matematicii, descoperirea astrelor și îmblânzirea animalelor de călărit.

Cred că e deja evident, din entuziasmul meu generat de priceperea lui Brian Aldiss de a-mi încânta și partea de suflet ce vrea povești, și pe cea de minte care vrea rațiune, că autorul britanic tocmai a trecut în lista mea de ”foarte buni”. Motiv din care, de altfel, o să urmeze și o recenzie la ”Helliconia – Vara”, pe care Paladin tocmai a publicat-o.