Stephen King ne-a obișnuit cu romanele sale groase, pline de ciudățenii, paranormal, întorsături de situație, cu o bogăție de personaje și descrieri lungi ale unei Americi parcă eterne și pline de culoare. Nici Institutul, roman publicat la data de 10 septembrie 2019, de editura Scribner din New York și tradus la noi de Ruxandra Toma, pentru editura Nemira, nu se îndepărtează de tematicile preferate ale Regelui. Spre bucura fanilor săi, care nu sunt deloc puțini și printre care mă număr.
Deși la prima vedere poate fi încadrat ca roman young-adult, povestea lui Luke Ellis și Tim Jamieson are de toate, de la horrorul din cel mai clasic, până la teorii ale conspirației, ce vor face probabil deliciul adepților, trecând prin – poate tema principală – însușirile paranormale ale copiilor, acea „strălucire” ce definește universul lui King. Peste toate acestea, King suprapune imaginea unei americi rurale, străbătută de trenuri, de autostrăzi, de oameni care-și caută împlinirea și uneori o găsesc în cele mai neobișnuite situații, punctată de localități mici, pierdute în imensitatea teritoriului.
Volumul pornește pe două planuri – ceea ce-mi amintește un pic de Doctor Sleep –, cu un bărbat ce nu-și găsește locul și un copil supradotat. Doar că spre deosebire de Doc Sleep, aici doar copilul are puteri supranaturale, bărbatul, Tim Jamieson, fiind un oarecare… ca mine, ca tine, ca toți cei ce ne căutăm un sens în viață. Și poate această caracteristică ni-l apropie mai mult decât oricare alta. Pentru că noi nu suntem ajutori de șerif, nici nu tragem cu pistolul și, să sperăm că e așa, nici nu am ucis pe nimeni. Un caracter tipic american, aducând pe undeva cu celebrul Pistolar, un alt personaj marcant a lui King.
Preferința lui King pentru personalități masculine, care la început par să fi ajuns în punctul cel mai de jos al existenței lor, pentru ca pe măsură ce evenimentele se desfășoară să-i vedem cum se ridică, preiau controlul și în final înving, poate constituii punctul de plecare a unei întregi discuții. Doar amintesc de scriitorul Paul Sheldon, cel care prins și umilit de Annie Wilkes reușește să-și revină și să scape, apoi de Danny Torrance, adultul traumatizat din Doctor Sleep, ce-și învinge dependența de alcool, apoi frica de „strălucire” pentru a lupta nu doar împotriva unor demoni reali, ci și împotriva propriilor coșmaruri.
Cel de-al doilea personaj principal este micul Luke Ellis. El nu se aseamănă prin nimic cu fostul ofițer de poliție. Este un puști superinteligent, dar, în tradiția lui King, dotat și cu un pic de „strălucire”, adică are o foarte slabă putere telekinetică. Nu-l ajută foarte mult, dar e suficientă pentru a nu te simți confortabil în preajma lui, mai ales că ea se manifestă la furie, sau în cazuri de frustrare extremă.
Luke se încadrează și el într-o lungă serie de copii cu puteri paranormale, supradotați, sau doar ciudați, alături de Danny Torrance (The Shining), Carrie White (Carrie), Gage Creed (Pet Sematary), Jack Sawyer (The Talisman), Arnie Cunningham (Christine), Abra Stone (Doctor Sleep), copiii din The Losers Club (It) și alții. Copii a căror puteri deosebite se deslănțuie atunci când existența lor se află pe muchide cuțit. Este nevoie, așadar, de un impuls exterior pentru ca aceste puteri să se poată manifesta. Prin asta King sugerează că eroii se nasc din oameni obișnuiți. Bine, nu chiar perfect obișnuiți, orice ar însemna asta în lumea noastră.
Spre deosebire de altă cărți, intriga e mai sângeroasă. King se deslănțuie cu furie, cred că doar în Cimitirul animalelor să fi fost mai sadic. Începând cu uciderea inutilă a părinților, până la tragediile din Institut, toate vor să creeze o atmosferă terifiantă, nu atât de horror de situație, sau scurte episoade de nebunie. Institutul este reprezentat de oameni, de acei birocrați care abuzează de legi, de cei mai slabi lor pentru a-și descătușa cele mai oribile porniri. Și omul, cu o mic și la singular, este capabil de cele mai incredibile fapte, doar pentru că poate și nu e pedepsit.
Din multitudinea de personaje ce populează Insitutul, niciunul nu are suficientă tărie morală pentru a se revolta. Se poate obiecta că alegerea lor a fost făcută urmând un anumit profil psihologic. Indivizii cu inclinații naturale spre sadism, antisociali, sau cu sechele din copilărie. Indiferent de posibilele scuze, faptele sunt înspăimântătoare. Mai ales atunci când ele sunt susținute de serviciile secrete ale unui stat democratic. Cu bani, cu oamenii potriviți, cu o ideologie patriotardă „cineva” se folosește de copiii supradotați pentru a susține ceea ce crede el că e corect.
Nu știu dacă King a dorit să facă o analiză a sufletului uman, dar pentru mine Institutul este mai mult decât o situație stranie, în care sunt prinși și torturați copiii supradotați. Este o punere în practică a acelei probleme ce pare de matematică, dar nu este: dacă poți salva cinci oameni, ucigând unul singur, ce vei face? Fetițe și băieței sunt torturați și mutilați în numele unei astfel de formule matematice ce nu are nimic uman în ea. Ei sunt folosiți ca arme, la fel cum o fac teroriștii, împotriva unor dușmani ai guvernului. Mă amețește ideea conspiraționistă din spatele romanului, mai ales întrebarea retorică: dar dacă e așa?
Pe lângă stările de angoasă transmise de ce am spus mai înainte, întreaga intrigă ridică și problema încrederii în guvern, în intențiile lui de a ne proteja. Desigur, fiind vorba de guvernul US, noi, cei de pe aici, avem tendința de a fi neîncrezători. Dar dacă și al nostru are astfel de proiecte? King reușește să strecoare o îndoială față de bunele intenții ale serviciilor secrete față de populația pe care legal ar trebui să o apere. Poate e și din cauza situației de neîncredere generată în US de președinția lui Trump. Nedreptatea, disprețul față de cel mai slab, sunt teme ușor de văzut în acest roman, și ușor de identificat în dezbaterile publice.
Dar, ca orice poveste de King, și aceasta are o parte pozitivă. Trecând peste frica încercată de locul nou, de starea permanentă de teroare, de adevărul din spatele ușilor închise, copii reușesc să-și unească forțele, la început doar pentru a evada, apoi pentru a distruge ceea ce se dovedește a fi o monstruoasă rețea de Institute. Încrederea arătată de King puterii de regenerare a copiilor, dar, mai ales, în moralitatea lor simplă și corectă, este ca o rază de lumină ce brăzdează romanul de la început până la sfârșit. De altfel parcă tot ce ating acești copii se transformă, pentru ca în final să vedem cum cangrena este izolată și distrusă. Totuși, King lasă o portiță deschisă răului. Cred că e un omagiu adus filmelor horror de categoria B, pe care King le adoră și astăzi. În multe din acestea personajul negativ mai are o ultimă zvâcnire, dacă nu învie de-a dreptul.
Un roman scris ușor diferit față de ceea ce ne-am aștepta de la King. Presiunile momentului își spun cuvântul și nu e rău! Ne arată un scriitor care încă mai are resursele necesare de a se înfuria, de a empatiza cu cei slabi și de a se revolta față de nedreptățile statale.
Titlu: Institutul
Titlu original: The Institute
Editura Nemira
Colecția Armada
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
„King ne uimește cu cea mai înspăimântătoare poveste despre copii care se confruntă cu răul de la IT încoace. Intrând în mintea personajelor-copii, King redă amenințarea și intimitatea fricii cu o intensitate extraordinară.“
Publishers Weekly
„Cum ajunge o ființă umană să privească abuzul asupra copiilor mai întâi ca pe un rău necesar, apoi ca pe o rutină? King ridică această problemă cu relevanță politică de neocolit pentru lumea de azi.“
The New York Times
