Odată cu al doilea volum al seriei, Jean M. Auel realizează o schimbare de perspectivă. Dacă în The Clan of the Cave Bear lucrurile sunt privite preponderent prin ochii Aylei, acum apare un al doilea protagonist: Jondalar, membru al celei de-a Noua Peșteri Zelandonii (situată undeva pe teritoriul actual al Franței). Împreună cu fratele său, Thonolan, el face o călătorie inițiatică de-a latul Europei. Firul lor narativ îi permite cititorului să se familiarizeze cu oamenii de Cro-Magnon și cultura lor, în special credința în Marea Mamă a Tuturor Lucrurilor, zeița venerată de toți.
Necesară pentru ceea ce va deveni seria în continuare, alternarea între cele două perspective – a Aylei și a lui Jondalar – e puțin deconcertantă, mai ales pentru că, în cea de-a doua, autoarea încearcă să recupereze la nivel de informații tot ceea ce știam din primul volum despre oamenii de Neanderthal. Totuși, ea creează un orizont de așteptare, fiind destul de clar pentru cititor că, mai devreme sau mai târziu, cei doi protagoniști se vor întâlni.
Povestea Aylei continuă la fel de fascinant ca și în The Clan of the Cave Bear. Dacă acolo existaseră momente scurte de exil, când fusese nevoită să se descurce singură, aici tânăra e obligată să se bazeze pe termen lung doar pe abilitățile ei de a culege fructe și rădăcini, plante de leac, de a vâna, de a-și găsi un adăpost și de a-l pregăti astfel încât să poată face față ploii, atacurilor animalelor sălbatice și, mai ales, iernilor lungi, grele – munci împărțite, îndeobște, între mai mulți membri ai tribului. Și mai dificil e faptul că trebuie să se bazeze doar pe judecata ei și pe capacitatea de a rezolva orice situație de criză, făcând în același timp depresiei instaurate în lipsa unor companioni cu care să schimbe o vorbă, o mângâiere.
Acest din urmă aspect îi permite autoarei să introducă natural un element nemaiîntâlnit până atunci între oamenii primitivi: animalele privite nu doar din perspectiva de vânat, ci și din cea a domesticirii. Uciderea unei iepe o pune pe Ayla în fața deciziei de a face ceva cu mânzul acesteia, care ar fi incapabil să supraviețuiască fără mama lui. Tânăra decide să aibă grijă de el (de fapt, de ea, pentru că este o femelă) și, astfel, are un câștig dublu: nu mai e singură și descoperă avantajele pe care le aduce dresarea unui animal. Pe măsură ce crește, Whinney se dovedește utilă în a o transporta pe Ayla pe distanțe lungi și în a aduce înapoi cantități mult mai mari de carne, lemne și diverse alte lucruri decât putea tânăra să ducă singură. Șansele ei de supraviețuire cresc astfel semnificativ. Iar când, entuziasmată de primul succes, repetă procedeul cu un pui de leu, lucrurile devin și mai interesante, deoarece poate concepe operațiuni mai complexe de vânătoare, în care ferocele animal o ajută să vâneze, furnizându-i provizii suficiente. În acest punct, Auel ne oferă ocazia să învățăm despre modul cum se realizau armele în acele vremuri. Câtă vreme trăise alături de Clan, Ayla vânase doar animale mici, folosind praștia, dar acum e nevoită să folosească sulița pentru a doborî creaturi mai mari, ori chiar să imagineze capcane pentru prinderea acestora.
The Valley of the Horses
La fel ca în alte cărți ce prezintă omeni nevoiți să se descurce singuri departe de civilizație, romanul oferă un ghid de supraviețuire de o fascinație aparte, chiar dacă e evident că unele salturi tehnologice, ori de abstractizare, sunt exagerate. Una este ca o persoană modernă să realizeze un dispozitiv care seamănă oarecum cu ce a avut ori cunoscut pe vremea când nu era izolat și alta ca un om primitiv să fie capabil de un salt de gândire ce-i permite să imagineze lucruri sau tehnici nemaiîntâlnite până atunci. Din acest punct de vedere, însă, seria lui Auel nu trebuie luată ad literam, ci ca un fel de ghid prin evoluția societăților acelor vremuri, comprimând în câțiva ani și la un areal restrâns descoperiri și salturi ce au acoperit zeci de mii de ani și teritorii mult mai întinse. La fel, faptul că oamenii acelor vremuri par a avea preocupări și viziuni specific moderne translatate în alt timp și alt decor (la fel cum se întâmplă, de exemplu, în The Flintstones) ar trebui interpretat în cheia unei încercări de a permite cititorului să opereze într-un cadru cât mai familiar, menit a-l apropia de poveste. Dacă nu ar face acest exercițiu de imaginație și ar rămâne în zona raționalului, cititorul ar pufni și ar da ochii peste cap aproape la fiecare pagină unde ar observa obiceiuri, filozofii, tehnologii ce amintesc mai curând de Grecia antică, ori de civilizațiile mesopotamiene la apogeul lor, decât de o comunitate semi-sălbatică.
Ayla și Jondalar se vor întâlni în cele din urmă, așa cum era previzibil de la începutul cărții. Autoarea reușește să facă asta în mod natural, în urma unor evenimente dramatice, care, deși clișeice, fac plauzibil întregul proces. Pentru prima dată după ce a rămas orfană (perioadă pe care, oricum, nu și-o mai amintește), tânăra are ocazia să întâlnească pe altcineva din specia ei. Cu această ocazie își dă seama că ea nu e urâtă, cum crezuse când trăise în Clan, ci că oamenii de Cro-Magnon și cei de Neanderthal sunt diferiți din punct de vedere al aspectului fizic, al forței, tipului de inteligență și stilului de viață. Ea își dă seama că toate diferențele pentru care era ostracizată înainte sunt, de fapt, caracteristici ale speciei ei, iar faptul că a învățat să se apropie cât mai mult de ceea ce știau și puteau face oamenii de Neanderthal îi conferă un avantaj față de propriii semeni, având ocazia să ia, cum se spune, ce e mai bun din ambele lumi.
Șocul ciocnirii celor două culturi (pentru că Ayla e, în proporție covârșitoare, tributară celor învățate de la Clan) îi oferă autoarei o minunată ocazie de a compara plusurile și minusurile celor două specii, combinată cu procesul prin care Ayla și Jondalar ajung să se cunoască tot mai bine și, evident, să se îndrăgostească unul de celălalt. Începând de acum devine destul de evident că seria se va transforma într-un fel de telenovelă primitivă, ce va folosi recuzita prezentată până acolo drept decor inedit, menit s-o scoată în evidență în fața altor producții de gen. Dacă modul cum Ayla ajunge să descopere că femeia are un statut aproape egal cu al bărbatului în sânul comunităților Cro-Magnon (în contrast cu cea de servitute totală la oamenii de Neanderthal) este realist și emoționant, dezlănțuirea sexuală demnă de manualele de Kamasutra poate oferi doar zâmbete condescendente și, desigur, deliciu amatorilor de cărți erotice. Dar, așa cum am spus și mai devreme, seria este o ficțiune, o operă de divertisment, nu un documentar, și trebuie luată ca atare.
Din mai multe puncte de vedere, The Valley of the Horses este o carte de tranziție. O tranziție este cea de la un protagonist la doi. Alta, de la viața în sânul comunității de Neanderthal la cea alături de oamenii de Cro-Magnon. Și, de asemenea, de la o aventură dramatică, locală, un exercițiu de supraviețuire și adaptare într-un mediu dur, la o călătorie trans-europeană cu iz de telenovelă. Câtă vreme autoarea reușește să găsească amestecul potrivit al acestor ingrediente, oferind fiecărui tip de cititor un fir de urmărit, conform preferințelor sale, și introducând elemente menite să provoace, să ridice continuu miza, seria rămâne una atractivă. Când echilibrul se va rupe, lucrurile o vor lua la vale. Dar să nu anticipăm, ci să consemnăm doar faptul că, smulsă în sfârșit din solitudinea ei, Ayla este bucuroasă să-l urmeze pe Jondalar în sânul comunităților de Cro-Magnon despre care acesta i-a povestit.
Ce s-a întâmplat acolo, urmează să aflăm în al treilea volum, The Mammoth Hunters.
