Evoluând pe mai multe planuri suprapuse, romanul gotic „Mai e puțin până mâine” ne spune o poveste clasică cu vampiri, întinsă, așa cum îi stă bine unei tărășenii având în rolurile principale sugători nemuritori de sânge, pe mai multe secole și pe mai multe țări din Europa. Ceea ce pare la început a fi o istorioară despre doi prieteni, cam bețivi, care lucrează la o mică gazetă londoneză, moștenită de la o doamnă misterioasă, fosta lor protectoare, se transformă într-o saga în toată regula, cu povești vechi care au repercusiuni noi și cu ființe care nu sunt deloc ceea ce par a fi.

Folosind de mai multe ori tehnica poveștii-în-poveste, Alexandru Șerban construiește mai multe „rame”, fiecare cu voce autoricească proprie și cu perspectiva limitată la cunoașterea câte unui personaj. Dacă prima pagină este scrisă de penița unui editor, care are ca misiune tipărirea unei cărți, pe baza unui jurnal, primul calup consistent de text ne duce într-o atmosferă victoriană, a Londrei, în care cei doi prieteni despre care vorbeam cunosc, în circumstanțe misterioase, o femeie tânără și frumoasă, care le cere ajutorul.

Iar apoi povestea își mută acțiunea și perspectiva, trecând la o narațiune la persoana întâi, într-o altă țară, mai spre estul Europei, urmărindu-l pe unul dintre cei doi protagoniști în eforturile sale de a o găsi pe respectiva despre care aflăm că, între timp, după ce i-a ajutat o bună bucată de vreme, dându-le subiecte de senzație pentru gazeta lor, i-a abandonat și a dispărut.

„Tot atunci am ajuns într-o situație în care nimeni, nici măcar cel mai drept om din regat nu ar dori să se afle: detectivi și polițai așteptau dimineața devreme, la tipografie, să apară ziarul, să ia primele exemplare ca s poată să se apuce de treabă cum trebuie și să nu piardă vremea în zadar. De multe ori trebuia să dăm declarații, să spunem de unde și cum aflaserăm despre toate câte se întâmplau. Mai mult decât atât, eram urmăriți pas cu pas de poliție, dar și de slugile celorlalți, de parcă noi am fi făcut toate crimele despre care scriam.”

Însă mai apare o schimbare de cadru, când personajul-narator de mai devreme găsește o carte, prin niște aventuri pe care nu le voi divulga, și începe să citească povestea scrisă acolo. Dacă până acum schimbările de registru narativ mi s-au părut benefice, scrierea la persoana I fiind chiar bună, această ultimă trecere mi s-a părut disonantă, reprezentând un pas în spate în stilul scriiturii romanului. Înțeleg și apreciez schimbarea de registru, în definitiv trebuia să existe o diferență sesizabilă între modul personajului-narator de a povesti și ceea ce citește în paginile unei cărți vechi. În esență, Alexandru Șerban a intuit corect necesitatea schimbării, însă acea carte veche este scrisă stângaci și bombastic.

Iar dacă până atunci atmosfera bătea spre un horror rezultat dintr-o combinație de Jack spintecătorul și povești de sânziene, odată cu parcurgerea paginilor găsite ea devine o clasică relatare cu și despre vampiri. Avem aceleași reguli ale vampirismului pe care le cunoaștem, aceleași relații foarte complicate dintre ei, aceleași fetișuri sexuale cu care ne-am obișnuit în asemenea texte. Și, de asemenea, aceleași puteri, transformări, răzbunări, conturi rămase de reglat, povești încă și mai vechi, pierdute în negura vremurilor.

Nu prea am apreciat nici scenele căutate, în care violența trebuia să impresioneze cu orice preț, personajele comportându-se destul de laconic și nenatural, doar pentru a îndeplini o regie, ceea ce nu e cazul în prezentul romanului, protagonistul-narator fiind palpabil.

„Elvira se ridică și încercă să înțeleagă ce se întâmplă. Era din nou în grajdurile castelului, întinsă pe o pală de paie, în locul în care încercase să-l ucidă pe Vlad. Își aduse aminte de discuția cu Luisa din închisoare, dar și de trupul puternic al lui Jan pe care aproape îl adorase în momentele acelea în care îi transformase întreaga ființă. Se gândea la toate acestea și la faptul că în curând avea să se răzbune pe cei care îi stăteau alături și o priveau.”

Aș fi putut trece ușor peste această etapă a romanului, marcând chiar drept inspirată schimbarea de stil, dacă povestea din cartea găsită nu ar fi ocupat cea mai mare parte a romanului faptic. Din fericire, există și ieșiri din această poveste. Din păcate, sunt destul de rare și inconsistente.

În final, însă, romanul revine la planul personajului-narator, pentru a-i asculta ultima confesiune și a pune într-o nouă lumină evenimentele, toate piesele de puzzle pe care le-am primit până acum reușind să cadă, astfel, într-o imagine coerentă. Însă nu vom reuși să o și pricepem pe de-a întregul până când nu ne va fi prezentată si perspectiva celuilalt whisky brother, care până atunci nu ne-a vorbit decât câteva rânduri, prin intermediul unei scrisori.

„Așa l-am cunoscut pe Jim, în urmă cu vreo șapte ani, atunci când m-am angajat la ziarul doamnei Thatcher, o mai veche cunoștință de-a lui Petterson. El ajunsese acolo cu două săptămâni înaintea mea și urma să aflu că aveam pasiuni comune pentru cârciumile și prostituatele ieftine din mahalale, dar și pentru scandalurile și bătăile pe care ne plăcea să le iscăm, fără vreun motiv întemeiat. Însă ce ne-a apropiat cel mai mult a fost dorința noastră de a renunța la acel trai păcătos.”

Una peste alta, romanul e plăcut, se citește ușor și spune o poveste destul de încâlcită, dar pe care se achită decent de sarcina de a o desluși. Narațiunea e bună când evoluează la persoana I, tot acolo și povestea e interesantă, însă amândouă aceste aspecte șchioapătă când ajungem în paginile cărții din carte. Astfel, romanul dă senzația de rupere, iar ruptura deranjează datorită proporției prea mari pe care o ocupă acțiunea secundară, cea din trecut. Însă putem trecem peste aceste aspecte, considerând că acea carte nu este parte integrantă din aceasta, ci este doar o „preluare”.