„Mâna stângă a întunericului” – Ursula K. Le Guin(timp de citire: 10 minute)

 „Un ambasador uman este trimis pe Gethen, o lume extraterestră unde nu există prejudecăți de gen, iar biologia androgină elimină problema dominației masculine și a supunerii feminine. Scopul lui e integrarea Gethenului intr-o comunitate intergalactică in continua expansiune. Însă pentru aceasta trebuie să concilieze propriile prejudecăți cu strania societate pe care o întâlnește.”

Editura Nemira, 2018, paperback,  256 pagini, traducere Mihai Dan Pavelescu

se poate cumpăra de aici

Cine sunt eu? Ce sunt eu?

„Mâna stângă a Întunericului”, deși roman SF (pe muchie de fantasy), ar putea fi un perfect manual pentru științele sociale și eu cred sincer că ar trebui să fie în programa obligatorie a studenților la psihologie și mai ales sociologie. Da, știu, poate fi interpretată ca o poveste de dragoste între doi bărbați, dintre care unul negru – și dă-i și luptă de-o parte și de alta a dihotomiei tradiționaliști-progresiști, inclusiv pe la noi. Însă despre această perspectivă au scris deja suficienți din 1969 încoace, așa că o să spun doar că nu am nici o problemă cu ideea și o să-mi văd de restul substratului cărții. Iar din acela este din belșug, fiindcă această aproape-broșură subțirică prinde între coperte un ocean de idei, dintre care posibila abordare a homosexualității nu este decât vârful icebergului, chiar dacă a capturat de 50 de ani cam toată discuția.

Ce sunt eu? Întrebarea ar putea să-și găsească un răspuns foarte simplu: bărbat (gen), român (națiune), om (specie biologică și concept moral-filozofic). Dar Le Guin face ceea ce trebuie să facă SF-ul nu doar bun, ci demn de eternitate: ne provoacă. Dacă viziunea ar fi mai largă de-atât, ne ispitește cartea, cum ne-am mai defini? La ce valori? Și le ia pe toate la rând, pentru a le demonta și re-asambla.

Pe Gethen, planeta cunoscută și drept Iarnă datorită faptului că se află de zeci de mii de ani într-o eră glaciară, populația autohtonă este hermafrodită cea mai mare parte a timpului, cu excepția perioadelor de kemmer (rut). Motiv din care Ai, Trimisul Ecumenului (un fel de UE, ajungem și acolo), descoperă treptat că sexul (genul) are o importanță covârșitoare asupra psihologiei și sociologiei umane, cu impact de la nivelul cel mai mic (familia) la cel mai mare (diplomația internațională și războiul).

Într-adevăr, de-abia când te confrunți cu o societate care nu este fundamentată pe criterii de gen realizezi că pentru noi a te naște femeie sau bărbat definește TOTUL. Nu doar că stabilește rolul și locul în familie, profesii și ierarhii, dar  fundamentează, de la cea mai fragedă vârstă, ce și cum simțim și gândim. Ne prestabilește ce și cum iubim, ce și cum urâm, ce și cum ne motivează să luptăm sau să acceptăm și ne pre-orientează spre anumite orientări ideologice. Dacă îndepărtăm, ipotetic, preselectarea sexuală… ni se năruiește un întreg edificiu de valori. Adică, știți voi, cam ce considerăm a fi eu-ul, ”sufletul” (nu în sensul religios, ci drept concept psihologic în forma de psyche). Și-atunci, cam ce mai rămâne după înlăturarea sufletului prestabilit social? S-ar putea să fiu ego-ul individual, nodul de valori doar „ale mele”.

O dovadă a relevanței genului în gândire este și simplul fapt că romanul nu poate fi tradus corect în română: noi nu avem pronume neutru pentru oameni, ceea ce elimină un factor vital în carte și o face mai greu de înțeles ca subtilități.

Dar nu suntem doar bărbați sau femei. Suntem și membri ai unui grup social, trib ori clan la societățile mai primitive, popor la cele trecute prin era naționalismului, poate în viitor comunitate trans-națională, după cum crede Le Guin și sperau visătorii care au fondat ONU și UE (din păcate, nici una dintre ele nu se descurcă foarte bine). Astfel, o altă parte foarte relevantă a sufletului propriu, a pasiunilor, devotamentelor, loialităților și urilor este la oameni raportată direct la grupul de apartenență.

Și aici, Le Guin vine din nou și subminează această a doua certitudine socială: ghethenienii încă feudali din statul regalist Karhide sunt fideli clanului – iar cititorul, bine dresat de Hollywood cu scoțieni, simte cum îi crește inima de mândrie în piept – bravo, patriotism local! Da, dar aceasta îi blochează în medievalism, cu toate dezavantajele sale, printre care, de exemplu, lipsa dreptății – viața și averea unui om depind imprevizibil de toanele unui rege sau nobil. Nu tocmai ideal, cred că sunteți de acord, și unele personaje care sunt vânate pentru a fi ucise doar dintr-o antipatie personală a unui demnitar invidios cu certitudine ar spune la fel, dacă nu ar fi prea ocupate să nu fie asasinate.

În statul vecin, semi-dictatura pseudo-sovietică Orgoreyn, spiritul național a luat deja contur, mai de bunăvoie, mai cu forța, Gulagul fiind instrumentul de rezolvare a ”problemelor”, după modelul lui Stalin (”Fiecare om are cel puțin o problemă. Elimini omul, ai rezolvat problema”). Ce-i drept că, la fel ca și-n țările reale, se dovedește că naționalismul și patriotismul de nivel de țară sunt mai degrabă niște instrumente exploatate cinic de clici interesate în acapararea statului, iar de obicei cealaltă față a monedei pentru naționalism este războiul (fie el extern sau împotriva propriului popor). Deci, ca să nu o mai lungim, nici patriotismul național nu este o valoare lipsită de mari valențe întunecate și genocidare.

Bun, atunci Le Guin ne oferă la alegere două soluții în extremele spectrului de loialitate: individualismul, în care ești fidel doar ție și câtorva apropiați, sau pan-umanismul (Ecumenism, în carte, din fericire foarte bine tradusă de veteranul Pavelescu, o ușurare după tot mai mult traduceri nu prea grozave prin SF-ul publicat în România), când te dedici binelui omenirii ca întreg. Un ideal frumos, dar greu sau deloc realizabil, după cum vedem în jur cu Brexit, Le Pen, Trump, Orban, Erdogan și restul (restul fiind mase semnificative de cetățeni, nu neapărat toți spălați pe creier de islamism sau comunism). Pe deasupra, nu este foarte convingător nici în carte, unde ambasadorul venit dintre stele are în mod repetat dificultăți în a-i convinge pe gethenieni (și pe cititor) de avantajele aderării (dezavantajele politice și sociale fiind evidente și numeroase – și autoarea prea optimistă în înfrângerea relativ facilă a opoziției tradiționaliștilor). Iar individualismul ar fi o decădere într-un primitivism care, după cum s-a stabilit recent științific, conduce la extincție certă ca specie (se pare că noi, Homo Sapiens, am supraviețuit erei glaciare și neaderthalienii nu, deși biologic erau mai bine adaptați, fiindcă noi am cooperat și între colectivități, nu doar indivizi, iar ei nu). De altfel, nici în carte individualismul nu asigură supraviețuirea personajelor, decât cea strict biologică, și aceea la limită.

Care-i soluția? Păi Le Guin nu prea reușește să identifice vreuna, practic doar demontându-le pe cele enumerate, iar eu nici atât – viitorul probabil ne va surprinde. Cred că ideal va fi o variantă îmbunătățită a celei imaginate, din perspectivă economică, de Alvin Toffler în ”Al Treilea Val”, adică o echilibrare a nivelurilor individ-globalism, cu eliminarea celor intermediare; iar realist, mi-e groază să-mi imaginez viitorul, că nu prea sună bine prins între fundamentalism religios renăscut și populism cu speranțe exterminatoare.

După ce cartea ne-a făcut praf fundamentele de gen și de grup, ne mai rămân cele de ”om” – specie ca evoluționism sau creație ca viziune religioasă. Numai că și acestea ne sunt puse la îndoială de Le Guin în ”Mâna stângă a întunericului”. În întregul ciclu Hainish, aluziile scriitoarei sugerează o răspândire a umanității, dar și o cultivare a ei, inclusiv cu experimente precum hermafrodiții de pe Gethen, de către un factor ne-natural. După câte știu eu, nu ne lămurește pe nicăieri dacă e vorba de altă specie, extraterestră, de vreo entitate non-biologică (divină, IA sau altceva), ori de o generație anterioară a omenirii. Nici nu are importanță – ideea de bază este că omul nu reprezintă doar forma modelată de natură, ci diverse variante create sau doar ajutate cu scopuri absconcse. Iar această viziune nu permite personajelor să se raporteze la un standard biologic de apartenență – a susține că ceea ce te definește este umanitatea corporală nu este de ajuns.

Atunci poate că ultima valoare care ne conturează ca sine este religia? Gethenienii au religie, un fel de budism-taoism nihilist în două forme (clasic și reformat-mesianic) pe care îl abordează destul de relaxat, iar ecumenii, din câte înțelegem de la Ai, Trimisul, nu sunt nici ei prea credincioși (sau deloc). Oricum, filozofia Handdara (credința karhidienilor) și, poate, și cea personală a scriitoarei, conduce la ideea că religia nu oferă răspunsuri, ci întrebări. Că esențial este să știi ce întrebări trebuie să-ți pui și apoi să-ți găsești calmul și concentrarea de a le accepta paradoxurile. Astfel, Handdara pare o credință la fel de inteligentă și utilă îmbunătățirii propriei minți ca și inspirațiile ei reale, budismul și taoismul, dar, tot la fel ca și acestea, nu ne oferă stâlpi de sprijin, ci doar și mai multă căutare interioară și exterioară. Așa că, cel puțin în această carte, nici religia nu rămâne în picioare drept fundament al propriului suflet, fiind o țintă, nu un punct de plecare.

Ce ne mai rămâne atunci din propria identitate – dacă nu ne putem defini după gen, grup, religie, specie? Răspunsul oferit de Le Guin este cel mai simplu posibil: iubirea. Nu doar în sensul de dragoste (deși cartea pledează și pentru astfel de sentimente, indiferent de diferențe și de prejudecăți), ci și, mai ales, de Celălalt, de (toți) Ceilalți. Răspunsul la întrebările propriului suflet poate veni din străduința de a înțelege cu aceeași bunăvoință noul, vechiul și complicatul, de a ajuta Binele în general și a vedea deasupra mai-binelui propriu; din toleranță, deschiderea simultană și la respectarea tradiției, dar și a noului și căutarea de soluții care să le echilibreze în loc să le pună în rivalitate. O colecție de valori foarte simple simultan individuale (nivel psihologic) și colective (nivel sociologic) deloc imaginare sau de anticipație – lista ne-a tot fost deja explicată detaliat de Trimiși reali precum Buddha, Zarathustra ori Isus Cristos, dar tot mai trebuie să ne fie reamintită și de oameni obișnuiți precum Ursula K. Le Guin, pe căi neobișnuite ca SF-ul.

PE SCURT: Vreți o lume întreagă, cu religii, istorie, natură extremă, un tot complet și complex precum în ”Dune”? ”Mâna stângă a întunericului” vă oferă același lucru, mai puțin vreun Ales cu mega-puteri – o diferență tipică de viziune de gen, ca să vezi (soluții hard power la Frank Herbert vs. soluții soft power la Guin).

Nu sunteți fan SF, dar citiți fantasy sau aveți pasiuni/studii umaniste precum psihologia-sociologia? Acest roman este instrumentul perfect pentru a încerca marea scifi cu degetul – s-ar putea să vă convertească, iar dacă nu, va reprezenta oricum în sine o lectură captivantă și fascinantă.

Sunteți adepți ai unor fundamentalisme și intoleranțe? O să vă enerveze cumplit și o să acuzați SF-ul de deschidere prea mare la nou. O chestie, firește, impardonabilă…