Dacă nu ești familiarizat cu proza lui Marian Truță, volumul acesta s-ar putea să fie cea mai bună poartă de intrare în opera sa. Pentru că e scurt, se citește foarte repede și conține mostre de mărimea unor îmbucături de măiestrie scriitoricească foarte ușor digerabile atât pentru sefiști cât și pentru cititorii de mainstream. Pentru un citator obișnuit cu scrierile lui Marian Truță, în schimb, volumul de proză scurtă „Cetatea Morgana și alte povestiri” nu aduce vreo surpriză. Aceeași scriitură așezată, atent cântărită, aceleași contraste pe efectul cărora se mizează, aceeași melancolie care străbate de la un capăt la acelălalt. De data aceasta, însă, angoasa unei pierderi recent suferite, sau iminente, creează atmosfera celor mai multe dintre povestiri, iar pierderea despre care e vorba este de natură sentimentală.
Sunt șapte povești în volum, ultimele două extinse până la nivelul de nuveletă, aducând tot atâtea feluri de a resimți câte un gol.
Astfel, volumul este deschis de „Carpe Diem”, o poveste despre o multitudine de vieți separate, cu tot atâtea iubite, pe care Rudi, protagonistul, le trăiește deodată, întretăiat. Salturile de la o viață la alta se produc spontan, independent de voința lui, purtându-l în lumi diferite, în contexte istorice incompatibile între ele. Singura constantă fiind prezența câte unei femei, a unei persoane de care Rudi își leagă acea serie de instantanee care creează o „viață”.
Drama personajului, deși el le iubește sincer pe toate femeile din viețile sale, este că nu se poate bucura suficient de una, de una singură dintre stări, de una dintre vieți, de una dintre femeile iubite. Că nu-i este permis să fie fidel.
„Aproape că-i era teamă să se întoarcă, de teamă că Iulia să nu dispară și-n locul ei s-o descopere pe Matilda ori pe Carme ori pe Aanisa ori pe Rosamunde sau pe cine știe cine altcineva.”
Personajul nu doar că e conștient de alunecările sale subite și incontrolabile, dar chiar se destăinuie singurului personaj care pare să-l însoțească, el însuși inconștient, printre vieți. Iar întregul rămâne memorabil. Poate că peste ani nu-ți vei aminti că Rudi era într-una dintre vieți dirijor, în alta soldat, dar îți vei aminti de drama sa.
Urmează „Weekend fără Lia”, o proză cu un singur personaj, genul acela de text care gravitează în jurul unei dileme și a trăirilor subiectului care o resimte. În speță, e vorba despre un bărbat care se vede privat de vizita pe care iubita sa i-o făcea în fiecare sfârșit de săptămână.
„0 unread messages.
Lia nu-i scrisese nimic. Niciun cuvânt. Îi trecu prin minte, preț de o clipă, că nu avea conexiune la internet. Nici pomeneală. Totul era în ordine.
Chiar așa, Lia? gândi Martin. Nu merit niciun cuvânt?”
Ceea ce rămâne după această povestire e sentimentul de confuzie, Martin, protagonistul, ajungând să-și chestioneze amintirile, să se întrebe cât din ceea ce a trăit e realitate și cât e doar o construcție a imaginației sale. Alimentată de lipsa unor lucruri concrete la care să se raporteze, cu atât mai mult cu cât acestea existau în amintirea sa, dar acum, când le căuta, dispăruseră, mintea nu mai poate discerne realitatea de dorință. Sau pierderea de ceea ce nu a existat, de fapt, niciodată. Genul acesta de proză cu un singur personaj e un exercițiu facil pentru un autor ca Marian Truță, de aceea nici nu mă așteptam la mai puțin în ceea ce privește realizarea ei.
„Contraimagine”, textul care urmează – și care poate fi citit și în paginile noastre virtuale -, este unul mult mai complex. Și cu o intrigă care, deși nu e neapărat una inedită, deschide foarte inteligent o paletă largă de posibilități. Dintre care, Marian alege una la care nu te-ai fi gândit, pentru a fructifica.
Despre ce e vorba? Concret, în lume bântuie un soi de molimă care-i face pe oameni să experimenteze trăiri extraordinar de puternice, pentru perioade scurte de timp. Sentimente care, după cum ni se explică, nu vin dinafara celui care le trăiește, ci-i sunt proprii, devin deodată amplificate până la insuportabil, chinuindu-și astfel gazdele.
„Pentru că veneau dintr-odată. Erai liniștit, senin, împăcat cu tine, ca o apă călduță, fără cercuri pe ea, fără pești în adâncuri, de fapt, fără adâncuri. Și, brusc, ceva îți rupea sufletul. Un sentiment de rușine. O veselie fără contur și fără motiv. O enervare deplină, un val de mânie în care ai fi dorit să-i lovești pe toți cei din jur, să-i rănești, să-i faci să sufere. Sau primeai tu, la rândul tău, o suferință, o durere, o jale care putea atinge marginea universului și nu-ți mai rămânea nimic de făcut decât să izbucnești în lacrimi. Cinci minute, nu mai mult.”
Desigur, după un asemenea val emoțional, relația omului cu cei din jur nu poate rămâne la fel. Din acest punct de vedere, parabola cu lumea reală, în care o pierdere a firii poate avea consecințe care să-ți schimbe viața, e perfect insinuată.
Finalul acestei povestiri vine dintr-o direcție pe care, cum spuneam, nu o poți intui, însă aceasta o aliniază tematic cu restul volumului. Pierdere suferită la finalul povestirii de față e una asumată, voită, însă cu nimic mai puțin tragică. Sau autentică.
„Nebunul și regina”, povestirea care urmează, se desfășoară pe coordonate de tip crime fiction, lucru foarte neobișnuit pentru Marian Truță, aducându-ne în prim plan personajul reinventat din „Omul care s-a jucat cu lumea”. Scăpat de nebunie și descoperindu-și un set de îndeletniciri pe care nici el nu și le cunoștea, L este asasinul unei familii mafiote din orașul K, pentru care îndeplinește diferite operațiuni de eliminare a rivalilor. În instantaneul de față, însă, el trebuie să îndeplinească o misiune de investigație, pentru care nu e pregătit.
„Oricum întorcea problema, un lucru era limpede. Trebuia să meargă la locul faptei, să caște ochii la afurisita aia de mașină care se presupunea că adusese în târg un personaj potențial periculos. Poate un asasin care s-o lichideze pe Regină, un sabotor care să le pună nisip în rulmenți ori un recrutor care să bage zâzanie între ei. Asemenea lucruri se mai întâmplaseră. Și de-o parte, și de alta.”
Înscrierea în tematica generală a volumului se produce și aici doar la final, dând o justificare pentru ordaliile protagonistului.
Mult mai apropiat de proza cu care ne-a obișnuit Marian, povestirea „Himalaya” ne transpune într-un peisaj montan, urmărind o echipă de alpiniști în încercarea lor de a cuceri Everestul. Câteva personaje foarte bine făcute, precum Picard sau Slim John, fac povestea foarte plăcută, pe lângă intriga ofertantă introdusă încă din primele paragrafe.
Însă întoarcerea de situație, de data aceasta una SF, specifică pentru autor, fac din această poveste o bijuterie. Nu voi enunța aici găselnița care se va constitui în motorul acțiunii din partea a doua a poveștii, voi spune doar că e una care te va lăsa cu gura căscată după aer.
„Auzeam toate acele voci, știam că visez și-mi spuneam, trezește-te, trezește-te, ceva se petrece afară. Nu se petrece nimic, dormi, visează, mâine trebuie să fii odihnit, trebuie să fii în formă, mâine mergi la Tabăra Unu și, dacă te țin curelele, urci până la Tabăra Doi. Deschide ochii, tâmpitule!
Asta era Carme, care-mi trăgea palme, călare peste mine.”
Una peste alta, aceasta a fost proza mea preferată din volum, dar cu siguranță că e și una dintre cele mai bune – dacă nu chiar cea mai bună – povestiri SF pe care le-am citit anul acesta.
Și ajungem astfel la cele mai extinse două texte, cele care încheie volumul, în care acțiunea se petrece în București. „Sabina și cerșetorul” ne face martori la transformările care au loc în viața unui cerșetor după ce acesta descoperă, accidental, o poartă de legătură cu o altă lume. Cum respectiva anomalie este redusă ca dimensiuni, ea permițându-i doar să-și strecoare mâna, sau să trimită diferite bilețele „dincolo”, interacțiunea sa cu prezumtivele ființe de pe partea cealaltă a realității lasă mai mult loc imaginației decât observației. Totuși, o mână de femeie și un bilet inscripționat cu numele „Sabina” sunt lucruri concrete care apar din tunel, iar ele au suficientă forță pentru a-l face să se îndrăgostească și să-și schimbe viața.
„Împins de toate aceste gânduri și simțiri, cu o bravură pe care nu și-o cunoștea, își trecu mâna dincolo și în căușul palmei prinse câțiva stropi din ploaia nevăzută. Apoi bău apa strânsă în căuș. N-avea niciun gust, părea simplă apă de ploaie și, cel mai probabil, nu era nimic altceva. Da, dar acea ploaie, în modelul vag pe care și-l construise în minte, acea ploaie venită, petrecută într-o lume total străină lui putea avea proprietăți nebănuite. Poate că, prin gestul său de a gusta apa aceea, căpătase puteri nebănuite.”
Jocul imaginativ din prima parte a poveștii, în care eroul nostru explorează mental posibilitățile care s-ar fi putut manifesta de partea cealaltă a tunelului dintre realități, este dublat de dilemele de natură mult mai practică din partea a doua a cărții, în care el nu știe cum să scape din spitalul în care ajunge să fie internat. Soluția misterului i se servește frust, lui și cititorului deodată, făcându-l pe personaj să reflecteze asupra acțiunilor sale de la începutul poveștii, iar pe cititor să reia textul, înarmat de data aceasta cu viziunea de ansamblu.
În fine, „Cetatea Morgana”, ultimul text, cel care îi împrumută titlul și volumului, ne poartă într-o excursie citadină în căutarea orașului primordial. Foarte bine construită, pornind de la o istorie destul de detaliată a familiei eroului, povestea ne poartă în două aventuri paralele: a lui Radu Lahovary, în căutarea rutelor dintre lumi care unesc orașele între ele dincolo de timp și spațiu, și a soției acestuia, în căutarea lui. Nu pot spune care dintre cele două căutări e mai ofertantă, sau care dintre aventuri e mai captivantă, pot spune doar că artificiul pe care-l folosește Marian Truță e de efect.
„Ema, eu voi pleca în Africa. Atunci când te vei trezi, eu voi fi departe. Trebuie să știi că voiajul acesta va fi la nivel simbolic, dar există zone ale existenței în care planurile simbolice se intersectează cu realitatea comună și, împreună, alcătuiesc țesătura uimitoare și minunată a lumii. Probabil că lucrurile acestea se petreceau mult mai des în vremurile de demult și permanent la începuturile universului.”
Ei bine, felul în care planurile simbolice se intersectează cu realitatea comună fac deliciul lecturii, ciocnirile dintre lumea magică desfășurată în imaginația lui Radu și cea trivială din jurul său fiind foarte dure. Iar dacă acestea au ceva amuzant, supliciile pe care le îndură soția sa, omul comun, fără viziune, mânat doar de instinctul de a-și proteja perechea, nu provoacă zâmbete. E ceva copilăresc în căutarea lui Radu, cu totul altfel stau lucrurile în cazul soției sale.
Soluția găsită aici este una care nu uimește, meciul terminându-se mai degrabă remiză, însă proza în sine își capătă finalul.
Despre volum, în ansamblul său, deși reunește mai multe tematici, se poate spune că nu conține inegalități, iar scriitura lui Marian Truță face lectura să curgă natural și frumos. O carte pe care o recomand oricui, indiferent de preferințele literare, în care SF-ul este doar insinuat, iar relațiile interumane primează, scoțând în evidență sentimentul pierderii, al pustiitoarei singurătăți de după.
Povestirile din Cetatea Morgana… sunt realiste, fantastice, horror, distopice, science-fiction și iar realiste. Și toate la un loc. O serie Twilight pe hârtie, cu toate ingredientele și condimentele. Pentru că, odată scufundat în lumea lor, mintea creează instantaneu atmosfera în cele mai mici detalii, conturează personajele, trăiește momentele. Atât de bune sunt… Marian Truță le creionează și conduce magistral!
„Dinspre Africa. Spre Africa.
Cetatea Originară este locul esențial.
Călătoriile se pot duce doar între două puncte, succesiv, și nu simultan, înspre o infinitate de puncte.
Egiptenii știau. Vezi piramidele care închideau drumul spre cetatea originară. Sfinxul privește spre est și păzește piramidele.
Călătoria esențială se face spre Locul Primordial din orice punct energetic, dar nu din oricare alt punct. Chakra fundamentală este holografică. Orașele sunt armonicile acesteia. Orașele apar și dispar doar pe chakre geologice.
Ema este oglindirea femeii arhetip.
Orașele sunt puncte energetice!
Bucureștiul este la jumătatea dintre ecuator și polul nord (axis mundi). Cetatea Bucureștilor este punctul de inflexiune. Dacă știi cum să pleci, poți ajunge oriunde, dar mai ales la Cetatea Esențială. Am descoperit Locul Primar!”
