În povestea de față este vorba despre un viitor îndepărtat al Pământului, în care deșertificarea este foarte pronunțată, ea urmând unor fenomene inexplicabile prin care cea mai mare cantitate de apă a fost absorbită prin fisuri largi în scoarța terestră, fenomene care lasă omenirea în pragul dispariției. La începutul cărții, doar câteva grupuri de oameni mai trăiesc, izolate, fiecare în câte o oază tehnologizată, având rezerve precare de apă și mâncare și beneficiind doar de compania câtorva păsări devenite extrem de inteligente.
Deși viața le-ar fi suficient de grea și așa, un dușman imposibil de contracarat îi lovește din când în când pe acești ultimi oameni, iar loviturile sale sunt cu atât mai grele cu cât ele le fură izvoarele de apă: cutremurele.
În această situație, omenirea se vede redusă la o mână de indivizi care trăiesc în comunități pe-ale căror legi le respectă cu strictețe, ele mergând până la permisiunea sau interzicerea de a întemeia o familie și a se reproduce. Departe, în deșerturile neumblate, o nouă formă de viață se ivește și evoluează cu repeziciune, cea a feromagnetalilor. Ei nu par agresivi, însă simpla lor prezență îi slăbește pe oameni. De aceea, ultimii indivizi umani nu prea circulă între oaze, iar când o fac utilizează obiecte de zbor.
Până aici, nimic nu pare chiar inedit, nu-i așa? Păi nu, bănuiesc că pentru noi, cititorii sfârșitului celui de-al doilea deceniu al secolului XXI, niciuna dintre aceste idei nu e inedită. Dar cum au fost, oare, pentru cei de acum un secol?
A citi acum cărți SF din alte vremuri nu este doar un exercițiu interesant, ci e chiar unul benefic. A citi acum cărți care au contribuit la definirea genului ne ajută să-l înțelegem mai bine și pe cel de atunci, și pe cel de acum, studiindu-i operele de origine vis-a-vis cu reverberațiile lor actuale, ne ajută să studiem literatura față în față cu stadiul tehnologic al erei fiecărei opere în parte, într-un cuvânt, să punem lucrurile în context. Și aici nu mă refer doar la operele de căpătâi, cum ar fi cele ale scriitorilor precum Mary Shelley, H. G. Wells, Arthur Conan Doyle, Edgar Rice Burroughs sau Jules Verne. Desigur, scrierile lor sunt capodoperele începutului SF-ului, însă singure nu dau o imagine completă a genului.
Iată de ce m-am bucurat când am aflat că va apărea o ediție în limba română a miniromanului „Moartea Pământului” de J. H. Rosny Aîné, în traducerea lui Ion Sorin Hobana și a regretatului Ștefan Ghidoveanu. J. H. Rosny Aîné este pseudonimul literar al scriitorului de limbă franceză Joseph Henri Honoré Boex, belgian la origine, care a trăit între anii 1856 și 1940 și care este considerat și el unul dintre fondatorii genului SF. „Moartea Pământului” a apărut pentru prima dată în 1910, an în care a apărut, de exemplu, și „Secretul lui Wilhelm Storitz”, a mult mai cunoscutului Jules Verne. Și tocmai faptul că acest autor este aproape un necunoscut pentru noi, acum, mă face să salut inițiativa editurii Herg Benet de a-l readuce în prim plan. Au mai existat traduceri în limba română ale altor romane sau povestiri de acestui autor, însă ele se mai găsesc actualmente doar pe la anticariate.
Desigur, privită prin ochii celor de acum și judecată prin prisma cunoștințelor vremurilor noastre, câteva interpretări eronate sau inexactități se pot identifica, însă ele nu numai că nu scad valoarea literară a textului, ci dimpotrivă, i-o măresc prin patina timpului. Iar componenta umană este încă perfect validă. Proiecția societății din viitorul îndepărtat nu este deloc asemănătoare celei pe care ne-o imaginăm astăzi. Nu există modificări la nivel biologic, nu există cibernetică, nu există mutanți. Oamenii sunt cam aceiași pe care autorul îi vedea în jurul său, la începutul secolului trecut, transpuși într-un viitor ușor tehnologizat. Și asta-i face să fie autentici, ușor de crezut.
Practic, există în toată cartea un singur om care crede în dăinuire, iar lupta sa e cu atât mai grea cu cât nu doar natura i se împotrivește, ci și pasivitatea celorlalți. Puterea de muncă inepuizabilă și spiritul de sacrificiu al eroului principal sunt puse în mișcare de dragoste, renunțarea celorlalți își are motivația în pierderea unui scop pentru a trăi. Iar când acest scop dispare chiar și din ultimul om capabil de iubire, atunci…
„Venea noaptea. Pe cer apărură acele sclipiri fermecătoare pe care le priviseră ochii a miliarde și miliarde de oameni. Acum rămăseseră doar doi ochi care mai puteau vedea stelele!… Targ le îmbrățișă încă o dată cu privirea, așteptând răsăritul astrului argintiu, găurit, obosit, dar legendar, către care ridică o ultimă oară mâinile sale atât de triste…”
Mi-e greu să-mi dau seama ce mi-a plăcut cel mai mult la această carte: Personajul principal, Targ, care nu renunță până în ultima clipă la luptă, romantismul pieirii speciei umane, care lasă în urma sa planeta unei noi forme de viață, acceptarea resemnată a tuturor celorlalți sau toate la un loc. Însă m-am lăsat captivat de această carte și am parcurs-o cu un fel de nostalgie care venea pe de o parte din lumea în care omenirea-și trăia ultimele clipe, iar pe de altă parte din descoperirea unei insule literare uitate prea repede.
Voi mai reda doar ultima propoziție a cărții, cea care, cumva, infirmă titlul. Nu, Pământul nu-și află sfârșitul: „Și, curând, pe această cale simplă, câteva fărâme din ultima ființă omenească trecură în Noua Viață.”
