La fel ca în cazul volumului „Delirul încapsulat”, precedentul al proiectului „Cartea cu scoarțe de argint, ferecate” al lui Florin Pîtea, și „Motorul de căutare” propune cititorului un număr de povestiri în același univers Steampunk. Și tot la fel ca-n cazul precedentului volum, textele variază ca dimensiune, de la schițe menite să explice justificarea numelui câte unui personaj, la nuvelete cu mai multe fire de acțiune. Dacă în precedentul volum am aflat de ce Fram este Ursul Bipolar și de ce Pălărierul capătă porecla „cel sănătos”, aici aflăm povestea numelui Motanului Înțepat. Dacă Delirul Încapsulat ne explica mecanismul apariției Telefoniei Mobile sau al Iluminatului Public, „Motorul de căutare” ne explică pe îndelete descoperirea principiului Vaselor Comunicante.

Cum ne așteptam și cum am fost informați și de către autor, majoritatea personajelor din primul volum reapar și capătă noi experiențe aici, alături de altele noi. Lumea este aceeași, un melanj între o societate aristocratică, un oraș în plină revoluție industrială bazată pe arderea cărbunelui, cu toate neajunsurile aferent, și un strop de culoare dat de ființe specifice fantasy-ului, cum ar fi vampirii sau vârcolacii, dar și de cele specifice SF-ului, ca „mecanoizii” inteligenți.

Pentru cei încă nefamiliarizați cu  lumea „Cărții cu scoarțe de argint, ferecate”, voi spune că aceasta este una complet ficțională, în care vom găsi orașul Ytrik din imperiul Gorena ca principală scenă de desfășurare a acțiunii, însă nu singura, numeroase alte insule împrăștiate prin mări și oceane – cum ar fi oceanul Himeric sau marea Bl d’Bq – aducând propriile lor povești în ansamblu.

Volumul este deschis de un text de dimensiuni foarte reduse, intitulat „Principiul”, un mic calambur care amintește de Titanic.

Și textul care urmează este foarte scurt, „Motanul” rezumându-se la a ne povesti cum s-a făcut de o felină a ajuns să fie capabilă de conversație cu oamenii. Și aici, ca și-n cazul precedentului text, finalul mizează pe umorul derivat din înțelesurile multiple ale unor cuvinte sau grupuri de cuvinte.

„P.O.S.T.A.”, textul care urmează, este însă unul ceva mai extins, având-o în lumina reflectoarelor pe domnișoara Amélie de Sans-Souci, o aristocrată, care moștenește, printre ale bunuri, și câteva acțiuni la o companie enigmatică. După ce treburile aferente punerii în practică a unui testament sunt descrise în amănunt, protagonista noastră începe unele investigații pe cont propriu pentru a afla ce se ascunde în spatele rețelei de cutii inscripționate cu „P.O.S.T.A.” împrăștiate prin oraș. Din păcate, nu primim vreo explicație, finalul poveștii aducând doar o acceptare seacă a protagonistei că unele lucruri nu sunt menite să fie descurcate.

Tot pe domnișoara Amélie de Sans-Souci o găsim în cadru și în prima parte a povestirii „La lumina roșiatică a lunii”. Abandonându-și cercetările care-i purtaseră pașii în precedenta aventură, ea ajunge să cunoască un personaj al lumii întunecate, iar acesta îi fură prim-planul, partea a doua a poveștii gravitând în jurul problemelor pe care viața unui vampir le ridică într-o societate umană și a soluțiilor pe care municipalitatea trebuie să le găsească pentru el, în virtutea faptul că și el este un cetățean care are drepturi.

În acest punct intră în scenă o altă aristocrată, Lady Bug, entomolog, creatoarea albinelor biomecanice, iar povestirea „Roiul” e despre eforturile ei de a înțelege mecanismele unei invazii de asemenea ființe. Deși la început ea însăși își caută invențiile pierdute, de îndată ce începe investigațiile problemei cu care se confruntă urbea, uită de propriile pierderi.

Urmează apoi cel mai extins text al volumului, nuvela „Ferma oamenilor de piatră cubică”. Acesta este și primul text din volum care se desfășoară pe mai multe planuri, primul urmărind-o pe domnișoara Fitzgibbon, fiica primului ministru al imperiului Gorena, iar al doilea pe agentul Bo d’Age, un soi de 007 al lumii lui Florin Pîtea. Din acest text nu lipsesc nici dirijabilele, elemente clasice le Steampunk-ului, ba chiar acțiunea le are ca motor, însă nici luptele corp la corp, atât de uzitate în literatura și cinematografia de spionaj.

„Tot timpul din lume”, proza care urmează, introduce mai multe elemente din registrul fantastic. Pe de o parte avem o ființă care pare de-o vârstă cu lumea, care încercă să priceapă modul de funcționare al societății în care se trezește, pe de altă parte avem ființe inteligente zburătoare, ca un soi de gargui. Dacă ființa face eforturi pentru a înțelege noua lume, cei care o conduc pe aceasta fac eforturi, cam stângace, să-și dea seama cum ar putea folosi ființa și puterile ei în folosul propriu. Având și aceasta mai multe fire simultane, introduce și unele probleme sociale, destul de frust prezentate, și câteva tușe științifice.

Ajungem astfel la „Motorul de căutare”, proza care dă titlul volumului. Deși e un text relativ lung, acțiunea pare că e centrează tot pe un calambur, diferitele sensuri ale sintagmei din titlu fiind puse în antiteză. Acțiunea nu respectă un anumit tipar, se compune doar din mai multe căutări care nu prea au nimic de-a face una cu alta, fiecare încercând să zugrăvească o anume idee și rupând continuitatea acțiunilor precedente.

În fine, am recunoscut textul care încheie volumul, „Societatea”, din Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice. Aici, în ansamblu, pe lângă ideea proprie, ea vine să explice o scenă lăsată în aer în precedenta povestire.

Și acestea ar fi povestirile. Ca observații generale, aș spune că volumul e echilibrat, nu are inegalități, narațiunea curge lin și molcom, peste tot la fel. În toate prozele răzbat obiceiurile detaliate ale nobililor, ni se prezintă cu lux de amănunte ce mănâncă, cu ce se îmbracă, tabieturile discuțiilor cu slujitorii.

Numele personajelor sunt interesant alese, unele având sonorități aparte, ducând cu gândul la lucruri comune sau la jocuri de cuvinte. Unele mi s-au părut potrivit alese, rezonând cumva cu ocupațiile sau caracterele personajelor, cum ar fi Lady Bug, agentul Bon d’Age sau Motanul Înțepat. Pentru altele, nu am putut găsi o corelație care să justifice alegerea, ca-n cazul doctorului Rammstein sau al lui Lady Badminton. În fine, altele, precum cel al avocatului, Kistovarian, mi s-au părut chiar sinistre. De bună seamă, ele sunt intenționate să întărească prin câte o notă umoristică acțiunea, însă nu totdeauna reușesc asta.

Umorul are mai multe surse și pentru exemplificare voi da câteva citate. În primul rând, există un umor care decurge dintr-o satiră destul de naivă și superficială a societății, mai ales a inegalității de clasă:

„ – Cum îndrăznești, domnule? Drept cine mă iei, de-mi spui că, pentru a căpăta mâncare, ar trebui să muncesc?

– Și ce-ai vrea? Să muncească altul cât doi, doar ca să poți mânca fără să faci nimic??

– Firește! În Gorena, așa merg lucrurile.”

Sau:

„– Cum ți se pare capitala Gorenei? se interesă Samuel după o vreme.

– Pare să producă o mulțime de bunuri, răspunse ființa-clepsidră, însă acestea nu sunt distribuite în mod egal sau echitabil.

Samuel surâse.

– Încă nu ai văzut o producție kinetoscopică și deja ai aderat la doctrina marxiană.”

Mai există, chiar din abundență, tentative de a transforma diferite jocuri de cuvinte în situații amuzante:

„ – Este un caz expehrimental, preciză bătrânul. Pacientul e un pedofil. Îi vom amputa un piciohr ca să vedem dacă a deveni pedolog.

– N-ați putea să i le amputați pe amândouă ca să vedeți dacă va deveni filolog? întrebă vizitatoarea.”

Sau:

„Pacientul acesta este un mitoman. Încerhc să aflu dacă prhin administrharhea zilnică a unei porhții de gogoșarhi murhați, se va trhansforhma în cele din urhmă din mitoman în gogoman.”

Nici punerea în scenă a unor bancuri, nu tocmai noi, nu a fost evitată în scopul de a scoate situații comice:

„ – Ești vreun soi de tehnician, tinere?

– Ucenic de transmisionist, da’ de unde ți-ai dat seama?

– Mi-ai oferit răspunsuri care, din punct de vedere tehnic, sunt corecte, dar care nu-mi folosesc la nimic.

Un talaz făcu nacela să se clatine, cât pe ce să-i răstoarne pe amândoi de pe picioare.

– Da’ dumneata ești un soi de aristocrată, don’șoară?

– Sunt fiica lui Lord Fitzgibbon, tinere! Dar de unde ți-ai dat seama?

– Habar n-ai de unde vii. Habar n-ai încotro te duci. Habar n-ai unde ești. Am stat de vorbă Treaba-i la fel ca-nainte, da’ cumva ai făcut să pară că toată nenorocirea asta ar fi din vina mea.”

Sau:

„ …S-a auzit, la un moment dat, de o pereche, soț și soție, care lucrau în Serviciul Secret, la departamente diferite, de trei ani. El nu știa ce făcea ea și nu-l interesa. Ea nu știa ce făcea el și nu o interesa.

– Mai demult, au fost alți doi, frate și soră, care lucrau în același birou. Timp de cinci ani, ea nu a știut ce făcea el și nu a interesat-o, el nu a știut ce făcea ea și nu l-a interesat

– Fascinant

Cu un deget, Bon d’Age își netezi mustața.

– Însă, mai mult decât atât, încheie el, de peste zece ani sunt singur în birou. Nici nu știu ce fac, nici nu mă interesează.”

Există chiar mici anecdote de tipul:

„Trecu pe lângă un restaurant la intrarea căruia, pe pavaj, trona o tablă neagră pliantă pe care era scris cu cretă un anunț: „Pregătim ospețe din carnea clienților.””

Mai sunt apoi unele referințe culturale, care în context ar trebui să funcționeze tot în sensul unei note hilare, dar nelegarea lor funcțională de text le face să pară lipituri:

„– L-am putea trimite în căutarea timpului pierdut? se interesă Lady Badminton.

– Am înțeles că deja se ocupă de chestiunea asta un scriitor, zise doctorul. Spre disperarea cititorilor…”

Sau:

„– Maman! Prima regulă a clubului de bătaie este că nu vorbești despre clubul de bătaie.”

Tot pentru a crea o tentă de umor, personajele par că uită ce făceau înainte, de fiecare dată când discută unele cu altele, comportându-se în virtutea strict a ultimei idei pe care o aud.

De exemplu, iată un dialog dintre două personaje, într-una dintre povestiri:

„– Să te dăm la schimb pentru eliberarea noastră, don’șoară!

– Maiestatea Sa Imperială nu ar ceda în veci unui asemenea șantaj ordinar, declară pe un ton ferm Evangeline.”

Însă ea însăși propusese ceva mai la început să-și folosească influența pentru a-i elibera pe cei cu care vorbește, iar spre final își reiterează această disponibilitate.

Dacă toate aceste procedee funcționează sau nu în scopul intenționat de autor, vă las pe dumneavoastră să decideți, după lectură.

Un procedeu straniu, dar demn de remarcat, ar fi utilizarea unor mici pasaje descriptive ca note de subsol. Am pus asta pe seama unui capriciu al autorului, pentru că, înafara unei note de nonconformism, nu am găsit vreo justificare în această alegere. La fel cum nu am găsit neapărat necesare nici schimbările de fonturi când sunt redate diferite fragmente din ziare sau scrisori.

Am găsit în schimb nu doar justificate, ci chiar aducând un mare plus-valoare cărții, ilustrațiile lui Tudor Popa. Mi s-au părut foarte inspirate, mai ales felul în care personajul dedicat regretatlui Liviu Radu capătă, sub condeiul lui Tudor Popa, un contur mai „vizual”.