Despre cărțile lui Marian Truță am mai scris și voi mai scrie, probabil, pentru că este unul dintre autorii mei preferați, datorită pe de o parte puteri scriiturii sale, iar pe de altă parte subiectelor incitante. Altfel spus, Marian Truță este unul dintre acei scriitori care au înțeles că estetica scrisului, deși este un lucru deosebit de important, în absența căruia textul poate să nu ajungă să-și livreze mesajul, nu este totuși un scop în sine. Ci trebuie doar să ajute, să servească textului, să împingă cititorul să descopere într-un mod cât mai plăcut ceea ce e de descoperit. Și trebuie să fie ceva de descoperit acolo, estetica textului în sine nu poate substitui conținutul.
Și nu degeaba am făcut această introducere, pentru că romanul „Niciodată nu va ninge peste Amazon” propune câteva idei foarte interesante și ofertante în zona istoriei alternative, dar și a contactului dintre civilizații. Construit în două părți, textul evoluează până la jumătate pe coordonatele unei povești de război, având cadrul de desfășurare în Uniunea Sovietică a celui de-al doilea război mondial, iar apoi într-o lume ipotetică, postbelică, dominată de sovietici până în America de Sud. Dacă în prima parte scenele ușor umoristice de război, în maniera lui Sven Hassel, se întrepătrund cu cele ale unui SF de tipul „Războiul lumilor”, în partea a doua abordarea migrează către o poveste cu spioni și conspirații.
Ceea ce atrage încă de la începutul cărții este armonia dintre povestea micro-cadrului de război, foarte amănunțit documentată și exact fixată în timp și spațiu, cu vocea naratoare caldă, cu multe adresări directe cititorului.
„Achim, de la înălțimea la care zbura, își dăduse rapid seama că nu va avea parte de tancuri la micul dejun. In schimb, dacă mai zăboveau pe acolo, avea toate șansele ca, împreună cu escadrila din care făcea parte, să dea nas în nas cu aviația sovietică. Aștepta cu nerăbdare, așadar, ordinul de a lansa bombele direct asupra gării, după care s-o șteargă de acolo. Numai că, din motive pe care nu le cunoaștem, dar le putem intui, ordinul acesta întârzia.”
Povestea micuței gări sovietice, cu multele ei confruntări cu aviația inamică, povestea pilotului german, cu dilemele sale, poveștile ofițerilor sovietici, toate se împletesc armonios și completează foarte bine firul principal, al invaziei – dacă invazie o putem numi – extraterestre. Personajele, deși cumva arhetipale, au farmecul epocii, relatările de război poartă pecetea plauzibilității pe care o imprimă și întâmplărilor care țin de domeniul SF-ului.
„Privirea i se limpezi și putu să vadă, peste acoperișul sălii de mese, turela tancului. Numai că ar fi trebuit să fie un tanc al naibii de mare și de înalt ca să i se ițească turela peste baraca sălii de mese. Bateriile antiaeriene trăgeau cu furie și obuzele lor explodau la impactul cu turela aceea care, împotriva oricărei noime, se ridica din ce in ce mai sus, peste acoperișul barăcii.
Desigur, nu era un tanc. Era o turelă care pur și simplu plutea și avea un aer extrem de familiar.”
De fapt, exact acest melanj între istorie și ficțiune speculativă este cel care dă farmecul acestei prime părți. Nu voi intra în detalii, alianța secretă dintre URSS și Reich mi s-a părut o idee un pic forțată, fără de care s-ar fi putut clădi la fel de ușor o poveste, dar i-am găsit utilitatea în text, în partea a doua, acolo unde, la mulți ani după terminarea războiului, câțiva dintre protagoniștii prime părți se întâlnesc în cu totul alte auspicii ale istoriei.
Sunt cunoscute teoriile conform cărora elitele naziste de rang înalt și-au aflat scăparea în America de Sud, în zona amazoniană, pierzându-și urmele prin acele zone prea puțin civilizate. Marian Truță în partea a doua a romanului „Niciodată nu va ninge peste Amazon” dezvoltă această teorie într-o istorie alternativă în care sfera de influență a sovieticilor e una virtual nelimitată în lume. Și, făcând asta, schimbă nu doar cadrul de desfășurare, abandonând URSS-ul și trecând în Peru, ci și dinamica. Paradoxal, deși de aici începe o poveste de acțiune, romanul își pierde un tempo, pasajele meditative devenind predominante, cel puți la începutul părții a doua.
„Deprimant, își spuse. Doar pietrele vor mai vorbi despre lumea care a fost, dar nimeni nu va mai fi in stare să le înțeleagă. Peste 20 de ani, poate mai curând, puțini vor mai ști ceva despre lumea pestriță care viețuise pe fața pământului mai bine de cinci mii de ani. Peste 50 de ani, cu toții vor vorbi rusește, iar peste o sută de ani, in noile biblii roșii va scrie că lumea a început cu Lenin.”
Dintr-un oarecare punct, însă, ritmul redevine mai alert, iar romanul se concentrează mai puțin pe filosofia istoriei contrafactuale în care cultul personalității juca un rol primordial, și mai mult pe acțiune. Rămân însă poveștile din folclorul local, acestea aducând un plus de savoare și de autenticitate, însă prim-planul trece de la contemplarea noii ordini mondiale la încercarea celor câteva personaje de a-i scăpa.
„Cu toate acestea, observă Matt, Achim și Lars aveau asupra lor pistolete și macete, chiar și niște funii și alte chestii folositoare la un drum prin junglă. Culmea e că și Huascar căpătase o macetă, pe care o folosea, de altfel, cu destulă stângăcie prin lăstărișul pădurii.”
În fine, finalul aduce cu sine o serie de surprize pe care cititorul iubitor de suspans le va gusta, sunt convins, iar cel care apreciază mai mult speculația științifică le va privi cu îngăduință. Nu voi intra în mai multe detalii, romanul merită să fie citit cu bucuria descoperirii, el este în aceeași măsură și unul de aventuri, nu doar o istorie alternativă. Voi spune doar că găselnița tehnologică introdusă, aparent într-o doară, la finalul primei părți își găsește un rol funcțional și în finalul celei de-a doua. Din punct de vedere al construcției, împărțirea romanului în aceste două cărți are o justificare evidentă, poveștile fiind, în esență, diferite, una de război – „Pâine, vodcă, siliotcă” și alta de aventuri – „Niciodată nu va ninge peste Amazon”. Personajele însă sunt aceleași, prima parte funcționând, în esență, ca un prolog pentru cea de a doua, cea care introduce lumea care provoacă meditațiile pe care, sunt convins, le voia, de fapt, Marian Truță. Însă, așa cum au ieșit – de dimensiuni aproximativ egale –, cele două emisfere închid un roman rotund, perfect echilibrat pe care îl veți parcurge cu sufletul la gură.
Ironic, melancolic, romantic, dar și serios, uneori brutal de sincer, stilul lui Marian Truță captivează și te convinge că, dacă lumea ta nu te mulțumește, ai oricând șansa de a-ți închipui alta. Numai că și din aceea vei dori să evadezi, constatând că e la fel de pestriță și de întortocheată ca aceea din care ai fugit prima oară.
Marian Truță este unul dintre cei mai subtili autori români de astăzi. O demonstrează și în Niciodată nu va ninge peste Amazon, încă un roman aflat sub incidența alternativului, care ne îndeamnă să râdem de lumea pe care am deformat-o și care ne deformează, la rândul ei, să plângem odată cu ea sau să o schimbăm, fiecare după puterile sale. Personajele lui, învingătoare sau învinse, trec parcă singure dintr-o geografie în alta, dintr-o istorie în alta, surprinse într-o narațiune curgătoare, apetisantă de la primele rânduri, care le pune să danseze ba cazacioc, ba polcă, ba amândouă deodată. Ironic, melancolic, romantic, dar și serios, uneori brutal de sincer, stilul lui Marian Truță captivează și te convinge că, dacă lumea ta nu te mulțumește, ai oricând șansa de a-ți închipui alta. Numai că și din aceea vei dori să evadezi, constatând că e la fel de pestriță și de întortocheată ca aceea din care ai fugit prima oară.
„Din gazetă reieșea că lumea se învârte din ce în ce mai repede. Lucrurile se precipitau în Uniune. Moartea subită, de anul trecut, a lui Hrușciov dăduse un pic lucrurile peste cap, iar noua conducere redeschise o mulțime de dosare vechi, din timpul războiului. Se anunța încă o Mare Epurare, lucru care dădea fiori oricărui om întreg la minte. Doar popoarele Europei Sovietice primiseră cu bucurie noua orientare a Partidului, care se pare că promitea rezolvarea unor polițe mai vechi, rămase de pe vremea războiului. Românii începuseră să pretindă retrocedarea Transilvaniei, Albania intrase cu trupe în Kosovo, Grecia voia controlul total al Bosforului, bascii din Spania își autoproclamaseră o republică autonomă sovietică și tot așa, peste tot. Firește, nu se punea problema unui război în Europa, toate acele conflicte minuscule erau atent inițiate și dirijate de la Moscova, pe principiul că, dacă nu dai nimic oamenilor de făcut, atunci aceștia vor ajunge curând să facă prostii mari. Lasă-i să se caftească între ei, pe plan local, și apoi ai motive temeinice să trimiți Armata Roșie să-i potolească. Așa cum se petrecuse în Ungaria, cu ceva vreme în urmă.”
Hitler: „Am ajuns la concluzia că, pentru a fi etern, trebuie să impui Echilibrul, nu să-l aștepți. N-am fost în stare aici, dar vom fi în stare în noua lume pe care o vom clădi. Și, cine știe, poate că, într-o bună zi, ne vom răzbuna… În acea zi, va ninge peste Amazon, atât de cruntă îmi va fi răzbunarea…”