Atunci când profesia de bază a autorului se mulează pe scrierile sale, acest lucru nu poate duce decât către un produs literar mai bun. Mult uzitatul sfat „Scrie despre ce știi!” are valoarea sa universală. Iar în SF se aplică cu atât mai mult. Adevărul e că sunt puține profesii care să ajute un scriitor de SF, mai ales când acesta alege să-și plaseze acțiunea într-un viitor atât de îndepărtat precum e cel din romanul „Omnium”, al lui Florin Stanciu. Genetica este, cu siguranță una dintre ele. Pentru că, în încercarea de a privi printre gene la ceea ce omenirea va deveni, trebuie în primul rând să privim cu ochii larg deschiși la ceea ce ne definește acum ca oameni. Și genetica oferă un punct foarte interesant din care să privești, punct pe care Florin îl fructifică pe deplin.
Încă din primele pagini ale cărți aflăm că omenirea a fost supusă unui exod aspru, datorat distrugerii planetei noastre. În spațiu, având la dispoziție resurse profund limitate, comportamentul uman a fost alterat până la un nivel la care abia poate fi recunoscut. Beneficiind de avantajele tehnologiei, necesitățile de bază ale oamenilor sunt satisfăcute totuși, însă altfel, mai simplu, lucru care duce la unele modificări biologice. Arta pare că a dispărut, ca practică, ea fiind căutată cu precădere pe defunctul Pământ, doar pentru că ajută la asamblarea unei imagini mai clare a omenirii de dinainte de dezastru.
Cum numai datorită tehnologiei rasa umană a putut supraviețui, ea trebuie să învețe să o accepte, în aceeași măsură în care trebuie să se facă acceptată de ea. Pentru că, desigur, momentul singularității a venit, A.I.-urile conștiente de sine devenind lucruri comune. Și oarecum capricioase. Iar lucruri foarte ciudate se găsesc în nemărginirile cosmosului, „portalele” care unesc puncte discrete din spațiu fiind cele mai interesante dintre ele.
Povestea începe departe, în spațiu, pe un asteroid pe care se află centrul de supraveghere al unui asemenea portal, acel portal prin care vin și pleacă dronele autonome menite cercetării rămășițelor vechiului Pământ. În momentul în care prin cercul format de asteroizii în permanentă mișcare trece un sarcofag care conține o ființă triplă, liniștea dispare de pe bază.
Nu pot dezvălui prea mult din acțiune, așa cum des se întâmplă, pentru a nu strica plăcerea cititorului, însă pot spune că ea nu e trepidantă. Momentele în care se întâmplă cu adevărat ceva sunt discrete, iar între ele se găsește destul de multă informație servită ca atare. Însă, cumva, acest aspect nu a fost deranjant. Florin a găsit un mod prin care să o prezinte funcțional, prin dialoguri care nu par forțate.
Există multe elemente agreabile în această carte, începând cu puzzle-urile descoperite pe planeta devastată, sau cu cele din vis, deoarece par legate, și încheind cu romantismul imaginii de dinaintea distrugerii Pământului. Mi-a plăcut personajul principal, Axxe Kaer, cu pasiunea lui pentru reproduceri gastronomice, mi-a plăcut modul în care interacționează cu PHIL, sistemul informatic al bazei de pe Tsuba, mi-a plăcut chiar și modul în care la începutul fiecărui capitol e dată câte o mică frântură de informație din „Arhivă”, despre câte un obiect sau concept comun. M-a încântat minuțiozitatea descrierii modului de operare al dronelor cercetătoare sau a sistemului de portale.
Nu mi-a plăcut, în schimb, plot twist-ul de la mijlocul cărții. Pentru că nu prea era necesar, nu aduce valoare poveștii. E doar un truc la care Florin a apelat pentru a-și facilita continuarea poveștii, dincolo de un anumit punct, din care importanța personajului nu ar mai fi aceeași. Probabil că posibilitatea de a păstra narațiunea la persoana întâi variind perspectiva a fost și ea un criteriu în alegerea acestui mic șiretlic. Trebuie să recunosc că nici abundența de termeni inventați sau obținuți prin alăturare de cuvinte nu m-a prins prea tare. Uneori, acești termeni fac narațiunea greoaie. Și nici inamicul omenirii, pe care nu l-am simțit în niciun fel, nu mi s-a părut chiar eficient utilizat. El doar îndeplinește o funcție, e un „placeholder”.
Însă, lăsând deoparte aspectele tehnice, ideea de bază a romanului e fascinantă. Extinderea evoluționismului din domeniul biologiei în cel al informaticii și paralela dintre transformările succesive care au dus la apariția vieții inteligente și evenimentele care deșteaptă mașina, ca un pas natural mai departe, în avansul complexității vieții, m-au surprins plăcut. Dar și aici există un „însă”: Revelația că nu ai în față un space opera clasic e puternică, însă parcă prea explicativă. Fiind un Hard SF, bogăția de idei e foarte ofertantă, însă zecile de pagini de monolog evoluționist ale super-inteligenței nu prea aveau ce căuta într-un roman, burta creată fiind prea mare.
Din fericire, în mix mai apare un element, care ridică miza. Odată cu super-inteligența mașinii, regulile jocului se schimbă și ele, linearitatea curgerii timpului ne mai reprezentând regula de bază a universului. Finalul vine într-un mod foarte inteligent, oferind o soluție complicată, cu implicații încrucișate, pe care te vei trezi analizând-o multe zile după ce vei termina cartea.
Iar aceasta este o realizare remarcabilă la o poveste SF, e acea componentă care le eclipsează pe toate celelalte și o face memorabilă.
