„Omulețul din perete”, de Marian Coman – o lume a imaginarului(timp de citire: 12 minute)

L-am cunoscut pe Marian Coman prin intermediul cărților de benzi desenate Harap Alb continuă!, desenator Andrei Moldovan, o serie excepțională, scoasă de un grup entuziasm și talentat. Marian semna scenariul, ceea ce a ridicat mult nivelul benzilor desenate. Se simțea mâna formată a unui scriitor, aș zice profesionist, chiar dacă, într-un interviu acordat Mediafax, spune că a ajuns întâmplător să semneze scenarii de benzi desenate. Datorită acestei colaborări, Coman a început să lucreze la prima trilogie fantasy „de extracție românească”. Avândul ca personaj principal pe Haiganu, cunoscut și sub numele de Ochilă, romanele ne poartă prin universul ficțional popular românesc. Până acum au apărut două volume: Haiganu. Fluviul Șoaptelor și Haiganu. Furia Oarbă.

Debutul său ca scenarist, urmat de munca la ambițiosul proiect fantasy, nu l-au îndepărtat pe Marian Coman de prima lui iubire: povestirile fantastice. Așa că, având și sprijinul editurii Nemira, a reușit să strângă o frumoasă colecție de povestiri fantastice, uneori horror, alteori debordând de realism, sub titlul Omulețul din perete.

Backgroundul de povestitor a lui Coman, cel care le-a oferit o nouă viață personajelor lui Creangă, scoțându-l din anonimatul lecturilor școlare și făcându-le vedete în cărți cult, se simte din plin în aceste povestiri. Coman reușește, folosind de multe ori un limbaj frust, fără multe înflorituri, să scoată dintr-un subiect altfel sordid o poveste memorabilă.

Volumul este împărțit în patru cărți și un epilog. Deși autorul nu le-a pus titluri, eu voi îndrăzni să le individualizez, să le dau nume, precum Adam animalelor create de Dumnezeu. Astfel Cartea întâi va deveni Povești din cartier. Cartea a doua, Viața doamnei Cala, iar a treia va purta numele uneia dintre cele mai frumoase și plăcute povestiri din volum, Albilița. E imposibil de făcut o diferențiere calitativă între cele trei părți, pentru că în fiecare găsim o altă abordare a realității magice din jurul nostru.

Poveștile din cartier sunt compuse din patru povestiri scrise într-un registru horror. Personajele principale sunt copii, fie crescuți în cartier, fie proaspăt mutați. Dacă în copilărie v-ați schimbat domiciliul, așa cum am făcut-o eu de mai multe ori, veți înțelege traumele suferite de un copil în urma acestor modificări survenite în viața cotidiană. Chiar dacă schimbarea implică doar cartierul, noua locuință este percepută ca fiind rece, plină de amenințări nerostite și nevăzute. În prima povestire, Ușa de la baie, un copil se trezește în fața necunoscutului, reprezentat de o banală baie, după o mutare de coșmar și moartea unuia dintre părinți. Rezolvarea acestui conflict, oarecum simplă, nu stârpește răul, ci doar îi prelungește existența.

A doua povestire, Degete, îl are în centru ei tot pe un copil, tot dintr-un bloc comunist. De data asta nu el este cel care se mută, ci colegii și prietenii lui. Și nu se mută-n alt oraș, ci la ceruri. Întregul univers al puștiului ajunge să se rezume la un neg, poreclit Alfonzo, scos vinovat pentru tot dezastrul din jurul lui. Dar oare această infirmitate, mai mult închipuită decât reală, este parte din el, sau el devine doar o extensie a negului, văzut ca un rău ce crește și crește?

În Alo, autorul se joacă cu noi, plimbându-ne de la țară la oraș, de pe stradă în apartamentul lui Tom, cel cu negul numit Alfonzo, și de acolo înapoi în sat. Toate scenele ne sunt prezentate prin ochii unui copil de la țară, care merge în marele oraș pentru un examen. Această mutare, chiar dacă temporară, ajunge să-i murdărească sufletul, declanșând o apocalipsă ce-l aruncă spre sfârșitul poveștii înapoi în natura protectoare. Îmbrăcată într-o formă fantastică, regăsim și aici realitatea ce se schimbă magic sub influența imaginației copilărești.

Ultima povestire din prima parte este și cea mai lungă. În Sevăn ne reîntâlnim cu eroii primelor povestiri, dar, mai ales, facem cunoștință cu unul din cele mai bine construite personaje din genul horror din literatura română. Cu tânărul poreclit de toți cei din jurul lui… Sevăn. Spre deosebire de eroii primelor povestiri, Sevăn nu este deloc un tip timid și studios. El nu are angoase metafizice și nici nu se sperie de bătăușii cartierului. Pentru că Sevăn este Șeful. Asta până când, poate din cauza prea multor lupte, poate din cauza băuturii, ajunge la concluzia că nu este real, că tot ce trăiește este parte dintr-o poveste, una în care el și toți cei din jurului lui, și din poveștile anterioare, sunt doar personaje, create spre amuzament, sau poate doar de hobby.

Așa cum se întâmplă, chiar fără să vrei, ajungi să ai preferințe. Pentru mine, Poveștile din cartier sunt cele mai bune. Profunde, având mai multe straturi de interpretare, sunt mici bijuterii împachetate în cuvinte prețioase și puse la păstrare, precum o floare culeasă din Grădina Ursului, între paginile acestei cărți.

A doua parte cuprinde viața doamnei Cala. Nu vă așteptați la bârfe de budoar, sau la plictisitoare enumerări de boli, bărbați și dorințe refulate. Cala nu este altceva decât o tânără de la marginea societății, a cărei naștere este învăluită în fantasticul șatrelor:

O chema Cala și era albă. Alde ta-su spuneau că-i fata lor. Că au făcut-o pe malul unui lac cu lapte în loc de apă, că a nins în vara când s-a născut și că un cal alb cu un corn în frunte i-a urmărit tot timpul până muierii i-a venit sorocul.[..] Spuneau că-i fermecată, că vorbește cu păsările, că face stelele să cadă, dar că nu vorbește cu oamenii.

Nimic nu rămâne însă pur în lumea lui Coman, curatul se amestecă cu murdarul, inocența cu păcatul, generozitatea cu lăcomia: „Că dacă se înțeleg la gologani, Tolcan poate să plece cu ea unde poftește”.

În cele patru povestiri, care compun a doua partitură a volumului, suntem plimbați nu doar în lungul vieții frumoasei Cala, ci și în dedesubturile fostei societăți comuniste. Cenușiul, care o înconjoară ca un giulgiu, formează ecranul pe care urmărim pagină după pagină, frământările iubiților ei, a tovarășilor, a celor care o iubesc și profită de ea. Cala, cea născută din lapte și înconjurată mereu de o adorație sinceră, este mereu singură, chiar și atunci când flăcăii înfierbântați se bat pentru ea.

Și totuși. Dincolo de aventurile ei, Doamna Cala, este doar o femeie. În Testamentul de ciocolată, probabil cea mai complexă povestire din volum, un puști este și amuzat, și speriat, de ideea că visele ar putea rămâne pe pereții dormitorului. Imaginea îi va inspira lui Marian Coman povestirea Albilița, pe care o regăsim la finalul acestui volum. Dar, dincolo de fanteziile și fantasticul din realitatea imediată, puștiul o are ca reper pe Cala. Ea îl ajută, ea îl hrănește, ea îi oferă o mică parte din bogăția feminității ei, un ceva care-l va ajuta să treacă peste perioada tulbure a adolescenței.

O suită de patru povestiri, uneori cu intrigi foarte încurcate, mai onirice decât primele, dar și mai poetice. Dacă în prima carte, cea poreclită de mine Povești din cartier, magicul este un personaj palpabil, în această a doua serie, fantasticul este mai diluat, uneori pierzându-se printre descrierile de personaje și dialoguri comune.

A treia parte debutează cu una din cele mai frumoase și sensibile povestiri fantastice scrise în limba română. Scrisă la cererea lui Ștefan Ghidoveanu și publicată în Scornelile Moshului SF, Albilița a fost publicată și în limba engleză, în revista Apex Magazine (2019), sub titlul de The Small White. Marian Coman își aduce aminte de începuturile acestei povestiri:

Al doilea lucru pe care pot să-l spun despre „Albilița” este faptul că este singura povestire scrisă în 2011 și, iată, îi mulțumesc lui Ștefan Ghidoveanu pentru că m-a bătut la cap să-i trimit un text pentru blogul său. Fără chemarea sa, „Albilița” ar fi rămas multă vreme neterminată și ar fi continuat să sape în mine, căutând dezorientată ieșirea.

 

Apoi, foarte important este meritul lui Michael Haulică. Fără fluturii săi de pe coperta revistei „Lumi Virtuale”, textul ăsta nu ar fi existat, cum multe alte texte dintre cele pe care le-am scris nu ar fi fost. Mike este unul dintre oamenii care m-au ajutat, m-au chemat, m-au inspirat, m-au forțat să-mi pun visele pe hârtie. Și chiar despre vise este vorba aici.

Albilița îmbină trecutul cenușiu comunist cu speranța într-un viitor viu, în care imaginația să nu mai fie limitată de betoanele unei societăți distopice. Așa cum ne-a obișnuit pe parcursul întregului volum, Coman se apleacă asupra noastră, ne ia de mână și ne arată minunățiile lumii. Fantasticul este atât de bine integrat în partitura textului încât, citindu-l și recitindu-l, am trăit cu impresia că printre cuvinte văd o partitură muzicală.

Crama Lăutarilor și Lică ne readuc pe tărâmul poveștilor de groază depănate la lumina intermitentă a focului din șemineu. În Crama Lăutarilor ne este povestită, cu glas domol, prin vocea unui participant direct, dispariția misterioasă a unei trupe de țigani lăutari. Pe când în Lică, poate cea mai tristă dintre povestirile volumului, Marian Coman ridică cortina formată din micile furtișaguri la care se pretau românii în perioada comunistă, pentru a ne dezvălui tragedia unei familii.

La sfârșit, am vrut să spun ceva, dar s-a făcut întuneric și doar un gândac în glazură albă a mai trecut de colo până colo.

Ultima povestire din volum, care-i și dă numele, este Omulețul din perete. Regăsim aici multe din temele recurente ale volumului: copilăria, moartea prematură și de neînțeles, sensibilitatea artistică, magia imaginației. Dar povestirea merge mai departe decât atât, transformându-se brusc dintr-o simplă înșiruire de evenimente într-o meta narațiune. Autorul, la început doar pomenit, își face apariția. Ceea ce-i conferă povestirii originalitate este faptul că autorul este invocat de personaje, care-l forțează să le deschidă poarta spre realitate, și nu invers.

Grăsuțul, un puști cu probleme de sănătate, trece dincolo de peretele camerei printr-o poartă fermecată, ademenit de Omulețul din perete. Portalul magic, legătură între două universuri, unul al realității, altul al imaginației, este des întâlnit în poveștile pentru copii. De la Alice în Țara Minunilor, la Cronicile din Narnia sau portalul magic de pe linia 9 ¾ din Harry Potter. Marian Coman se folosește și el de această poartă spre Dincolo, doar că de data aceasta poarta se deschide și invers, lăsând personajele din imaginația scriitorului să iasă în lume, să umble printre noi.

O povestire ca o cireașă pe tort. În ea se adună, ca într-o paradă, mare parte din personajele anterioare. De la Sevăn, Cătălin, până la Cala, doamna Cala. Nici în această povestire Marian Coman nu ne oferă un final facil. Întrebările devansează cu mult răspunsurile. Dar, tocmai acesta e farmecul povestirilor din acest excelent volum, să ne țină de mână o bucată de drum și să ne lase singuri o alta. Imaginația autorului continuându-se cu cea a cititorului.

Toate povestirile lui Marian Coman au o muzicalitate specifică. Fantasticul nu se ia la trântă cu realul, ci dansează cu el. Uneori un vals diafan, alteori o sârbă țărănească, sau un tango pasional, în care o Cala mereu tânără își cabrează trupul sub privirile șmechere ale lui Sevăn. O lume aparte, la granița dintre moarte și viață, dintre cenușiu și viu, dintre ură și iubire. Coman aduce, prin acest volum, un plus literaturii române. Alături de alți scriitori tineri, ne readuce pofta de a citi autori români contemporani.

Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva?

Cala, o femeie superbă și misterioasă, în jurul căreia se învârtesc multe dintre povestile din carte. Sevăn, un bătăuș get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecară, face o descoperire inedită. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme și comori. Mile, un băiat dintr-un internat, care cunoaște un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar câteva dintre personajele care iși dau mana și te ghidează într-o aventură nebună, provocatoare, fără pereche. Eși pregătit sa descoperi lumea cu alți ochi?

cumpără de aici – link Nemira

Scriitor, editor, jurnalist și scenarist de benzi desenate, Marian Coman este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science-Fiction. A scris volumele Nopți albe, zile negre, Testamentul de ciocolată, Teoria flegmei. Apel la mitocănie, Fingers and other fantastic stories, Haiganu. Fluviul Șoaptelor, Haiganu. Furia Oarbă și Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, iar textele sale au fost incluse în numeroase antologii. A fost redactor-șef al cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei, al revistelor Obiectiv Cultural și Nautilus și scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă (HAC!) și Tinerețe fără bătrânețe (TFB). În prezent, este redactor-șef al Armada, imprint al editurii Nemira dedicat literaturii science-fiction, fantasy și thriller. Marian Coman este membru PEN Club România și Science-Fiction & Fantasy Writers of America (SFWA). (biografie preluată de pe mariancoman.com: link aici)