Când o dramă de familie foarte puternică se așază peste tumultul unei copilării atipice, cu iubiri și cu temeri specile, iar natura încearcă să dilueze realitatea până la punctul în care să-și piardă substanța, pariul literar se prefigurează ambițios și ofertant, dar riscant deopotrivă. „Noaptea dintre lumi”, cartea Irinei Georgescu Groza, ne vorbește despre încercările prin care trece Ana, o fată cu părul alb, în timpul copilăriei ei în Constanța unui timp incert, din perioada comunistă a României.
Structurat în trei părți, fiecare introducând un anumit motiv și aprofundând în acea direcție, romanul mozaic evoluează prin realități suprapuse. De la prezentul concret, în care fata, rămasă în grija bunicii, trăiește o dragoste imorală, la planul deformat, unde ajunge să se plimbe purtată de Lumen, gândacul care poate să se strecoare printre lumi, o însoțim pe Ana într-o evoluție bizară, în care dispersia elementelor devine tot mai puternică de la o pagină la alta, pentru a se aduna apoi în final și a compune o imagine coerentă și horifică.
Felul în care Irina a ales să așeze lucrurile în carte nu e deloc întâmplător. Adăugând succesiv elementele, în momentele cheie, impactul asupra cititorului e amplificat ca prin efect de rezonanță.
Partea întâi
Primul apare cadrul României comuniste, cu lipsa lui de perspective. Deși nu ne este clar de la început de ce tatăl fetei lipsește, iar absența lui o provoacă și pe cea episodică a mamei, înțelegem că situația are o încărcătură emoțională negativă forte puternică. Iar bunica, singura prezență constantă din viața eroine, nu o poate gestiona, traumele pe care copila le acumulează fiindu-ne prezentate încă din primele pagini.
„O să vă pară rău, continuam în gând, imaginându-mi coșciugul în care aveam să stau întinsă ca o prințesă între dantele și flori, pregătită să mă înalț spre albastrul cerului, veți boci și tu, și mama, ce rău o să vă mai pară ca v-ați purtat ca niște scorpii. Culmea era că, în loc să mă liniștesc, mă puneam pe un plâns zgomotos, ca să-i arăt că sufăr.”
O găsim încă de la început pe Ana confruntată cu o criză peste puterile ei, iar ceea ce ar fi trebuit să o ajute să treacă mai ușor peste, anume prima iubire, mai tare o adâncește în depresie.
În prima parte a cărții, narațiunea este debalansată, aplecată mai mult spre expozițiune. Cu puține excepții, poveștile – pentru că am avut constant impresia că citesc un volum de proză scurtă, fiecare capitol spunând o scurtă poveste – au rolul de a introduce diferitele elemente ale cadrului. După ce ne este prezentat personajul cu familia sa disfuncțională și cu dragostea sa imposibilă, aflăm câteva lucruri despre ceilalți demoni ai săi, băieții de la bloc, și despre locul ei de refugiu, spațiul pe care ea îl consideră sigur, protector. Și anume cimitirul.
„Cimitirul ciumaților. Așa îi spunea locului unde mergeam înfiorată de plăcere. Pe când cei de la bloc se adunau în găști, pe marginea trotuarului, eu mă ascundeam în zona asta veche, cu pietre strâmbe și tocite, pe care fuseseră săpate odată, cu litere înnegrite de vreme, nume acum greu de deslușit și îngerași din piatră, cu obraji ciobiți, iar cărările dintre morminte, mai largi decât în cimitirul nou, erau umbrite de copaci bătrâni. Era și o bancă de piatră sub o salcie înaltă. Pe ea mă întindeam în zilele toride de vară, cu volumul lui Salinger, și uneori ațipeam în umbra sălciei, ascultând cântecul adormitor al popilor și ciripitul vrăbiilor.”
Este lesne de înțeles că o fată antisocială, care umblă prin cimitir, ba mai are și părul alb, imaculat, nenatural, nu se poate bucura de prea multă popularitate într-o societate care oscilează între superstiție și abrutizare, cum e cea a vecinilor ei. Zugrăviți destul de schematic, în stereotipurile parvenitului comunist, militarului pensionat, care nu se poate împăca cu viața de civil, babei nebune și bârfitoarelor răutăcioase, scopul lor pare a fi doar acela de a o judeca și găsi vinovată pe eroina principală de toate relele lumii. Creând astfel premiza auto incriminării. Și apoi sunt derbedeii de la bloc, cei mai răi dintre toți.
Partea a doua
Dacă în prima parte se remarcă mai ales construcția eroinei principale și expresivitatea României comuniste – acest din urmă aspect fiind evident mai ales pentru cei care au copilărit în acea perioadă și care au vii în minte imaginile descrise –, scrierea nedepășind granițele prozei realiste, în partea a doua a cărții lucrurile încep să fie confuze.
În primul rând, cititorul va fi surprins de ruptura dintre căderea pe care ne-o sugerează ultimul pasaj din prima parte și obsesia pentru ploaie cu care debutează cea de a doua. Atmosfera se schimbă prea brusc pentru ca cititorul să nu-și dea seama că ceva nu e în regulă, însă, cum nu primește nicio explicație, el va continua lectura, mânat deja de curiozitate. Pentru că odată cu ploaia nelumească apare și Lumen, gândacul care poate traversa realitățile, iar eroina simte că toate schimbările au legătură cu ea, sunt cauzate de acțiunile sau chiar de simpla prezență a ei.
„Nu mă țin după ea, dar o văd din prag cum aleargă pe lângă gardul cimitirului, singurul loc care nu e încă inundat, se oprește pe un mal cleios și-și trage cu greu cizmele din noroiul elastic. Știu însă că în timp ce se îndepărtează de mine, privind la grozăvia din fața ei, la crucile strâmbe, din care se mai văd doar capetele, înțelege că ea a provocat toate astea.”
De-aici obsesia pentru ploaie și pentru efectele ei de diluare a realității devine apăsătoare. Dacă până acum vecinii de la bloc păreau doar figuri schematice, unidimensionale, odată cu problemele pe care apa le cauzează și cu ședințele repetate pe care șeful de scară le convoacă, ele prind profunzime. Mi-au părut totuși cumva lipite de poveste aceste ședințe, nu au un rol funcțional acolo, accentuează doar atmosfera.
„– Ce-i, tovarășu’, te-am plictisit? zice Chiriță, roșu la față. Sau matale n-ai nici gândaci, nici apă-n casă? Aș veni la dumneata, după ședință, să verificăm.
– Atâta-ți trebuie, spune tânărul cu păr ondulat și geacă de blugi. Facem și percheziții, te pomenești.
– Facem ce trebuie! că mâine-poimâine vă urcă apa până-n apartamente și-o să ziceți că n-a făcut ăla nimic.”
Tot lipit în mersul lucrurilor este și capitolul „Portocale”, un episod clasic al epocii, însă pe acesta l-am simțit foarte puternic, dată fiind calitatea scriiturii și autenticitatea scenei. Nu influențează acțiunea în sine, ajută doar cu o tușă la definirea unui personaj. Însă în economia cărții este potrivit.
„– Dați puține, să ajungă la toți! a strigat femeia din dreapta.
I-a văzut obrazul roși și plin, buzele cărnoase, și-a imaginat-o aplecată deasupra ligheanului în care frământa o cocă uriașă.
Începuse să miroasă a coajă de portocală. Și-a simțit gura uscată. S-a lăsat împinsă din spate, mutată în dreapta, apoi în stânga, depășită de o femeie gravidă. Lăsați-o, că poftește!”
Această a doua parte nu este doar despre ploaia care șterge realitatea odată cu subțierea noroiul străzilor și al cimitirului, nu e despre locuințele meschine din blocurile comuniste care-și pierd confortul și așa precar odată cu inundația subsolului, ci este mai ales despre transformare. Aici experiențele supranaturale încep timid, odată cu o întâlnire într-o criptă, într-un moment de vulnerabilitate, și culminează cu zborul nocturn deasupra lumii. Și, neîncetat, aduce noi și noi întrebări:
„Camera se micșorează, întunecată.
Putea ploaia să curgă fără întrerupere din vina ei?
Putea gândacul să-i îndeplinească dorințele?”
Partea a treia
Partea a treia a cărții vine cu un nou prag, adăugând un nou pivot, și anume lumea spitalului. Pentru cine a fost vreodată internat într-un spital de copii în perioada comunistă, imaginea locului din care empatia dispare se va reconstrui din crâmpeie proprii de amintire pe măsură ce va citi pasajele. Potențată de evocarea noului loc pentru suferință, transformarea lunii devine completă, sprijinită de toate celelalte anxietăți.
„M-au dus într-o cameră pe care o văd și acum în detaliu. Pereții ei aveau culoarea gălbenușului. Doar pe o porțiune, vopseaua era scorojită în formă de inimă, cam de la brâul meu și până la vârful capului – aveam să aflu că una dintre fete se trezea noaptea și trăgea cu unghiile de marginile uscate ale vopselei. Mi-au dat o cămașă albă, cu desene colorate cu ursuleți.”
Aici povestea Anei se împletește cu cele ale colegelor ei de suferință, magia gîndacului învăluindu-le pe toate și încercând să le aducă o rază de speranță. Însă ea e una iluzorie. Lipsa îndelungată a tatălui ei sădește imagini cumplite în mintea eroinei, imagini pe care lumea din jur le ia ca reper pentru prefacerea sa.
„– Tata!
Era posibil să fie chiar el?
– Ana, a spus în hohote, Ana!
M-am prăbușit la picioarele lui, pipăind după o cheie, un lacăt, orice ar fi putut deschide grilajul care ne despărțea.
– Tăticule, cum ai ajuns în locul ăsta?
– Taci, a spus el și atunci mi s-a părut că semăna foarte mult cu mama. Mai bine du-te și caută cheile. Unde-i maică-ta? Unde e? a întrebat iar și a început să țipe.”
Iar în final, după supliciul spitalului urmează sfârșitul lumii. Apocalipsa vine în această carte în cel mai fizic mod cu putință, chiar dacă nu este una universală ci doar locală, anunțată de scufundarea treptată a blocului în noroiul adus de ploi din cimitir.
„De sus, blocul arată ca un pantof pierdut într-o pădure deasă, în talpa lui s-au înălțat ierburi și flori, iar printre legăturile șiretului decolorat s-au cuibărit furnici. Lumea se revarsă cu totul în acest spațiu abandonat, această vale care a fost odată o graniță între oraș și câmp.”
Capitolul cu evacuarea mi s-a părut forțat și puțin artificial, scena a fost prea tare pentru personajul Chiriță definit până atunci, cumva nenecesară în economia romanului. Lipit mi s-a părut și capitolul „Vica”, o povestire de sine stătătoare foarte bună – pe care o puteți citi și în paginile revistei noastre, mulțumim, Irina și Eli Bădică! Însă întâmplările din Vica, deși sunt mai degrabă un „side story” mi s-au părut mult mai conectate la mersul cărții decât episodul nebuniei lui Chiriță. Ajută la definirea unui personaj aparent neînsemnat, dar pe-al cărui rol avem să-l descoperim mai târziu.
„Ei nu-i ține nimeni de urât de mai bine de 20 de ani. Erau cu toții la intrare în cimitirul central. Praful se alesese de ei – părinții, surorile, un frate, Dimi și cei doi copii ai lor. Cel mic murise de febră, înainte să facă 4 ani. Pe celălalt îl omorâse o mașină cu număr de București. Când se gândea la ei, se mira că existaseră odată și c-o lăsaseră să îmbătrânească singură, să-i uite încet, să nu mai știe nici durerea și nici dragostea pe care le-o purtase atâta vreme. Îi vedea ca într-un film mut, în care fețele actorilor sunt neclare.”
Încheierea romanului mi s-a părut foarte bună, ea face ordine în gândurile eroinei principale și ale cititorului în același timp, separând clar realitatea obiectivă de delirul inconștient și definind o cronologie coerentă a întâmplărilor. Personal, nu-mi plac deloc artificiile de genul textelor care se dovedesc a fi în final vise sau halucinații, fără a fi anunțate în prealabil ca atare, trebuie să recunosc că nu m-a încântat nici aici revelația. Însă în acest roman există marea diferență că visul apare sub impulsul unei percepții fragmentate și deformate a unei realități care nu a încetat să lucreze în spatele scenei. A existat cu adevărat o internare în spital, unele evenimente s-au întâmplat și obiectiv, chiar dacă altfel, iar aceste aspecte au avut darul de a da o dimensiune validă literar visului.
Deși vine să întărească și mai mult conexiunea realitate-viziune, nu am gustat al doilea twist din finalul cărții. Pentru că rupe o ordine abia stabilită prin aducerea în realitatea care-și recăpătase concretețea a unui element care ar fi trebuit să rămână în partea magică, a transei. Însă, făcând asta, întregul roman redevine unul fantastic, ceea ce, bănuiesc, va face deliciul multor cititori.
Ansamblul
Așadar, privind ansamblul la final, am găsit acest roman drept fiind unul fascinant. Construcția părților, e atent studiată, fiecare având câte două motive directoare. Prima parte gravitează în jurul reculegerii în cimitir și a explorării dragostei, a doua introduce potopul și pe Lumen, ambele subordonate Anei, iar a 3-a schimbă cadrul cu cel al spitalului, culminând cu disoluția lumii.
Astfel, reașezarea din ultimele capitole ar fi fost, cred eu, potrivite într-o a patra parte, deoarece ele se adună în jurul dublei reveniri în realitate, a Anei și a tatălui, respectiv regăsirii iubirii.
Foarte oniric, propunând un personaj central puternic, dar și unele secundare bine definite, cu povești proprii, ca cea a bunicii ghicitoare în cărți, romanul adaugă avantajul unei povești mari peste cele individuale ale capitolelor. Pentru că fiecare capitol e astfel structurat încât spune o poveste proprie, ceea ce mi-a lăsat de multe ori de-a lungul lecturii impresia că am în față un volum de proză scurtă. Multitudinea de idei și cadre – comunismul târziu al anilor 80, cu lipsurile specifice, spitalul meschin, ploaia apocaliptică, absența tatălui și indiciile către motivul ei, prejudecățile și superstițiile oamenilor care văd părul alb al fetei ca pe un semn al răului, bunica, vecinii, copiii răi de la bloc, profesorul de engleză, gândacul Lumen – face din această carte una densă, însă lectura ei e una ușoară și plăcută, ajutată fiind de un scris de calitate, bogat în descrieri vizuale, dar care nu se pierde în detalii obositoare. Eficiența redării cadrelor denotă o autoare completă, cu o voce bine definită, care sunt convins că ne va da prilejul multor lecturi interesante.
