„Picnic la marginea drumului” – Arkadi și Boris Strugațki(timp de citire: 9 minute)

” Red Schuhart este călăuză. O forță necunoscută îl împinge pe acest inadaptat să se aventureze ilegal în Zonă, în căutarea obiectelor misterioase lăsate de vizitatori din altă lume. Zona, care determină până și natura fiicei lui, îl obsedează. Însă de dragul fiicei ia hotărârea de a face o descindere tragică în adâncimi ostile.”

Sunt sigur că pentru cei care mă cunosc (în gusturi și scrieri), nu va fi nici o surpriză alegerea recomandării de astăzi, ”Picnic la marginea drumului” de frații Strugațki. Totuși, ați fi uimiți de faptul că există niște nuanțe, care, culmea, nu fac altceva decât să crească și mai mult magnitudinea recomandării din punctul meu de vedere. În primul rând, cartea am citit-o la o vârstă adolescentină, când m-a impresionat suficient de tare încât să mă arunce definitiv pe o traiectorie de suflet rusesc în imaginație; apoi pe la 20 și ceva de ani, când mi s-a părut doar stranie, în sensul bun – așa că pentru a fi sigur, tocmai am recitit-o, a treia oară. Și, la vârsta matură de 38, mi se pare și mai genială, cel puțin la fel de impresionantă ca-n adolescență – fiind deci ideală cam la toate vârstele.

În al doilea rând, per ansamblu NU sunt neapărat un fan Strugațki: ”E greu să fii zeu” mi se pare că a îmbătrânit prost, iar ”Lunea începe sâmbăta” o consider de-a dreptul aiurită, cu un umor amuzant doar în contextul sovietic (la categoria ”Știați că?”, poate nu cunoșteați faptul că în spațiul de limbă rusă ”Lunea…” a fost și rămâne mult mai populară decât ”Picnic…”). Chiar și-așa, tot sunt extrem de entuziasmat de acest roman. Bine, dacă tot suntem la mărturisiri, va trebui să adaug și faptul că, din calitate de gamer, consider jocul ucrainean ”Stalker” unul dintre cele mai bune shootere open-world (l-am rejucat de multe ori, de fiecare dată complet imersat și fascinat), dar din calitate de cinefil nu agreez deloc filmul omonim al lui Tarkovski (tradus ”Călăuza” la noi, pierzând astfel considerabil din sensul inițial, în engleză și-n originalul de limbă rusă), ca fiind prea îndepărtat de carte și mult prea artistic.

De ce atâta entuziasm, o să mă întrebați? În principal, datorită senzației extrem de credibile de straniu în sensul de străin (alien), pe care nu am mai regăsit-o nicăieri, combinată totuși cu măiestrie cu o senzație la fel de greu de nimerit, cea de familiar, de uzual. Astfel, ceea ce au reușit frații Strugațki și nu am mai găsit, oricât am căutat, a fost să creeze un mediu complet extraterestru, neumanizat. Întotdeauna, la ceilalți autori, ET-ii sunt fie oameni în deghizare, fie anti-oameni (puși în oglindă), fie alternative la alte creaturi/creații pământene (reptile, insecte, roboți). Aici nu. Așa cum probabil și vor fi când om da peste ei, sunt atât de diferiți încât nu le putem înțelege nici măcar gunoaiele. Dar, și vorbim de un mare DAR, obiectele incomprehensibile minții umane sunt totuși funcționale, nu doar niște ciudățenii fără noimă. Au sens și simțim aceasta foarte bine, foarte credibil, chiar dacă nu putem să deslușim care este acela.

Pe deasupra, frații Strugațki au avut o idee genială: au luat elementul străin, misterios, și l-au pus într-un fundal cât se poate de banal, chiar aici pe Pământ, într-un deprimant peisaj industrial binecunoscut (mai ales esticilor). Prin acest tertip, artefactele sunt scoase și mai tare în evidență ca stranietate (da, repet des straniu, străin, stranietate, fiindcă aceasta este esența unică a romanului). Mai mult, le descoperim treptat și împreună, cititorii alături de pesonajul principal, Roșcatul, așa că ne simțim parte a cărții și poveștii și suntem și mai tare imersați în acțiunea simultan cotdiană și nemaivăzută.

Un alt element prin care autorii ne fac să resimțim totul ca perfect veridic este faptul că obiectele nu sunt doar aruncate-n poveste. Ele sunt descrise, cercetate, accesibile simțurilor stalkerilor și, indirect, cititorilor; au nume științifice clare și porecle populare perfect descriptibile (”piftia vrăjitorului”, ”chelia țânțarului”), astfel că ne sunt introduse în percepție drept reale și pipăibile. Ceea ce nu putem înțelege, nici noi, nici stalkerii, nici cei mai deștepți savanți ai planetei este CUM funcționează, pe ce principii mult prea avansate față de fizica noastră, ca să nu mai discutăm de scop. Vorba cărții, ”batem cuie cu microscoape”. Ceea ce, dacă e să ne gândim, este foarte probabil să fie nivelul nostru în contact cu o altă civilizație.

Cartea mai este unică și din alte puncte de vedere. În primul rând, reușește să dea fiori cititorului (și de altfel are și tușe serioase de horror pe alocuri) prin faptul că rămâne constant neașteptată, cu efecte imprevizibile ale acțiunilor personajelor, dar și ale Zonei în sine. Mai înfricoșător este faptul că, la fel ca neantul lui Nietzsche (care te privește înapoi dacă te uiți în el), în timp ce stalkerii invadează Zona, și Zona îi invadează pe ei. Nu doar psihologic, mutând trauma și conflictul în relațiile cu autoritățile, concurența și familia; nu doar prin insidioasa afectare a geneticii lor și a urmașilor; dar și direct, intrându-le în casă prin morții întorși în apartamentele (și familiile) lor.

Mai mult, dacă tot ești tranferat, ca cititor, alături de Roșcat în exploarea Zonei, te simți, similar, și ”adulmecat” și tu de Zonă. Îi simți direct stranietatea, frigul, teroarea, nebunia, de parcă ar ieși din carte ca să treacă și-n dormitorul tău. Iar pentru personaje este nemiloasă, lovindu-i în ceea ce-i doare mai tare: nu doar în libertatea proprie, pe care le-o iau alți oameni, ci în copiii și părinții lor, care se transformă în altceva. În ce? Nu poate fi înțeles. De ce? Nici atât.

Efectul de insidios este cu atât mai puternic pentru cititorii de dincoace de Cortina de Fier, pentru că, dincolo de realismul resimțit de oricine o lecturează, pentru noi este și familiară. Se întâmplă în apartamente, birturi și străzi pe care le știm, în fabrici și garaje prin care am trecut (toate erau oricum identice, fie ele în Urali sau la București), unor tipuri de oameni (răi în diverse grade, de altfel, nimeni nu e bun în carte, deși există și inocenți, dar nu și scutiți de suferință) pe care-i cunoaștem foarte bine. Iar reacțiile lor sunt nu doar omenești, ci mai ales estice. Sunt exact cele pe care le-am avea eu, tu sau vecinii noștri, confruntați cu ceva în același timp banal și complet de neînțeles.

Oricum, nu o să mai insist pe subiectul alterității, deși mai sunt destule de zis: în rezumat, ”Picnicul” reușește să fie simultan straniu și familiar ca nici o altă carte, să te atragă în Zonă și să-ți trezească spiritul natural de explorator, să te înspăimânte cu frici imemoriale (cum te-ai purta cu un zombie pașnic, dar mort ca minte, care-ți este un drag membru de familie?) și să te pună pe gânduri în toate sensurile, de la ingineresc la filozofic.

O să mai adaug în schimb o altă temă, tot accesibilă (cred) numai celor trăitori în foste ori prezente dictaturi, mai ales comuniste. În prefață, unul dintre frați se întreabă de ce a durat ani de zile până s-a aprobat publicarea, deși cartea nu era deloc subversivă. Ce este îngrozitor la nedumerirea sa e faptul că… este. ”Picnicul” chiar este foarte subversiv, doar că autorii erau atât de afundați în infernul sovietic încât îl percepeau drept normalitate. Lăsând deoparte atmosfera deprimantă de industrial-cenușiu, prezentă poate și prin orașe muncitorești din țările capitaliste, cartea și sentimentul pe care-l dă cititorului sunt cât se poate de sovietice.

Toate personajele, absolut toate, sunt constant înfricoșate că sunt urmărite, până și securiștii. Și pe bună dreptate, întrucât… chiar sunt. Totul este constant sub ochiul a-toate-veghetor al poliției, armatei, serviciilor de securitate, informatorilor, provocatorilor, patrulelor, colegilor dușmănoși, vecinilor răuvoitori și tot așa. Sună cunoscut? Mda, mă gândeam eu. De altfel, aproape jumătate de carte chiar este din perspectiva unui personaj securist. Pe deasupra, toți sunt tot timpul înfricoșați (din nou, chiar și securiștii) de amenințarea neîntreruptă cu violența: bătaia, împușcarea, arestarea, trădarea. Din nou, nu degeaba – chiar suferă toți cel puțin una dintre acestea, iar destui și moartea. Toți se tem în mai mare măsură nu de artefactele extraterestre, deși ele-i ucid cvasi-cert și deseori îngrozitor, ci de aproapele lor, de homo sovieticus egoist, înrăit și lipsit de moralitate.

Iar cea mai mare dorință a personajului principal, care-l duce pe marginea nebuniei și-a crimei, este ca Zona, care schimbă  și omoară totul în ea și dă să se extindă-n suflete și trupuri, să nici nu fi existat. Oare frații Strugațki chiar să nu fi realizat că subconștient vorbesc despre Uniunea Sovietică? Sau or fi fost subversivi pe ascuns și mimau ignoranța? Nu am un răspuns, dar nu m-ar surprinde ca prima variantă să fie adevărată, fiindcă Zona deja le intrase și lor în casă și minte și-i schimbase.

Defecte? Da. Ca la toți autorii ruși, doze de vorbărie (și gânduri) degeaba, absolut în plus – aspect pe care-l resimt la toți, de la sefiști ca Strugațki sau Gluhovski la clasici precum Dostoievski și Tolstoi. Tot la fel ca la toți scriitorii ruși, o anumită repetitivitate, în diverse grade (aici nu la fel de rău ca la Dostoieksvi) și o oarecare incoerență (din nou, mai bine ca la Gluhovski, de exemplu). Apoi, o parte din roman e din perspectiva unui securist, parte care se simte inutilă, disjunsă de restul poveștii și de atmosferă, mai prost scrisă și cam fără rost (o fi fost ca să împace ochiul și orgoliul cenzorului?).

Oricum, pentru mine ”Picnicul” rămâne unul dintre cele mai bune și originale SF-uri scrise vreodată, la fel de captivant mai fiind doar ”Dune”.

”Picnic la marginea drumului” – Arkadi și Boris Strugațki, editura Nemira, 2017, paperback,  184 pagini, traducere Valerian Stoicescu – se poate cumpăra de aici (link)