Piranesi, ecourile lumii noastre în altă lume(timp de citire: 9 minute)

Cea mai mare surpriză literară a anului 2020 a fost pentru mine romanul „Piranesi” de Susanna Clarke. Nu credeam că vreo carte venind din tărâmul fantasy ocult poate fi încă atât de proaspătă și de inedită. Nu spun că nu aș aprecia acest gen literar, dimpotrivă, îl găsesc foarte plăcut, spun doar că nu mă așteptam să mai găsesc acum o carte care să mă surprindă prin abordare atât cât a făcut-o aceasta.

În mare, povestea ne pune în pielea unui individ care, găsindu-se aproape singur pe lume, își face un scop al vieții sale din cercetarea camerelor care îl înconjoară. Pentru că întreaga lume este o imensă construcție, cu camere, vestibule și curți interioare. Construcție în ale cărei camere inferioare există o mare, cu fluxuri și refluxuri, ar în ale cărei camere superioare se formează nori. „Casa”, pentru că așa o numește, întreține o faună, formată din păsări și pești, însă numai doi oameni. Pe protagonist și pe cel pe care acesta îl numește simplu „Celălalt Om”. Au mai existat oameni, încă treisprezece, mai exact, dar au murit. Acum, în lumea-casă trăiesc doar doi oameni. Iar în sălile ei enorme nu există nicio piesă de mobilier, în schimb există statui.

Ei bine, nimic din toate aceste lucruri nu i se pare ciudat protagonistului – pe care-l vom numi Piranesi – deși el se autodescrie drept un om rațional, cu înclinații spre cercetare. Nu i se pare ciudat că are foarte multe cuvinte în vocabular care nu se regăsesc în obiecte existente în lume, nu-și pune problema propriei apariții mai profund decât la nivelul „voinței casei”. Cei treisprezece morți pe care i-a găsit prin săli îi stârnesc într-un fel curiozitatea, dar se mulțumește să le cinstească osemintele aducându-le ofrande.

De fapt, Piranesi – nume care, dat fiind contextul, cred că i-a fost ales personajului ca o aluzie la arheologul și arhitectul italian Giovanni Battista Piranesi, renumit pentru gravurile sale, dar și pentru închisorile închipuite în săli vaste – este motivat exclusiv de cercetarea lumii:

„Sunt hotărât să explorez cât pot de mult din Lume, în cursul vieții mele. În acest scop am călătorit până la a Nouă Sute Șaizecea Sală spre Vest, a Opt Sute Nouăzecea Sală în Nord și a Șapte Sute Șaizeci și Opta Sală în Sud. Am urcat în Sălile Superioare unde Norii se mișcă în procesiune lentă și Statuile apar subit din Cețuri. Am explorat Sălile Inundate unde Apele Întunecate sunt așternute cu nuferi albi. Am văzut Sălile Ruinate de la Est, unde Tavanele, Podelele – uneori chiar și Pereții! – s-au prăbușit, iar bezna este spartă de coloane de lumină cenușie.”

Ce găsește în explorarea lui? Săli, săli, și iarăși săli. Multe dintre ele enorme, unele inundate, cele de jos, toate pline de statui. Statui reprezentând oameni simpli, creaturi mitologice, războinici. Unele radiind liniște, altele surprinzându-și modelele în ipostaze agonizante.

Începutul cărții, deși aduce cu sine suficiente elemente de noutate pentru a scânteia interesul cititorului, nu anticipează complexitatea adevărată a romanului. Dimpotrivă, după câteva capitole am început să mă tem ca nu cumva întreaga carte să nu fie decât un delir oniric, cu vagi trimiteri filosofice la realitate. Elementele erau acolo: omul singur, lumea încărcată de simboluri, meditația continuă a personajului pe care elementele de legătură lipsă nu-l deranjau deloc.

Din fericire, pe măsură ce Piranesi primește crâmpeie de informații, printre ele și pe aceea că el însuși e amnezic, și își consultă propriile notițe din trecut, lucrurile încep să se lege cu ața logicii. Descoperim explicații pentru apariția episodică a „Omului Celuilalt”, pentru sistemul de contabilizare a timpului în sistemul: „Notă din a Douăzeci și Una Zi a celei de-a Șaptea Luni din Anul în care Albatrosul a venit în Sălile de Sud-Vest.”, sistem care l-a înlocuit pe cel clasic, abandonat cândva în anul 2012.

Mi-a plăcut felul în care Piranesi se autoanalizează și se redescoperă pe sine din notițe, dar mai ales mi-a plăcut felul în care se găsește diferit de cel care scrisese în perioada uitată. Personalitatea lui absolut naivă și copilăroasă primește astfel o explicație:

„Pe drum m-am gândit la ultimul mesaj pe care i-l lăsasem – cel care o ruga să părăsească aceste Săli. Poate că între timp ea îmi răspunsese. Poate că răspunsul era ceva de genul:

Dragă Piranesi,

Ai dreptate. Astăzi ă voi întoarce în sălile mele.

Cu sinceritate,

16

În acest caz nu mai trebuie să mă îngrijorez că o să se înece în Inundație.

Dar în adâncul sufletului speram că ea nu s-a întors în Sălile ei. Oricât de ciudat ar părea, știam că i-aș fi simțit lipsa. În afară de 16, nu mai suntem decât Eu și Omul Celălalt în Lume și (ar putea să vă surprindă să citiți asta) Omul Celălalt nu este întotdeauna cea mai plăcută companie. Abia așteptam să văd dacă 16 îmi scrisese un alt mesaj, chiar dacă nu aș fi îndrăznit să-l citesc. Presupun că ceea ce speram cu adevărat era ca ea să-mi fi scris ceva de genul:

Dragă Piranesi,

Citind mesajul tău cu informații utile mi-am dat seama că numai lepădându-mă de ticăloșia mea am putea fi prieteni. Hai să ne întâlnim să stăm de vorbă. Promit să nu te înnebunesc. În schimb tu mă vei învăța cum să nu mai fiu rea.

Cu speranță,

16.”

E greu să scrii despre turnura evenimentelor în urma cărora apare personajul numit „16” fără a strica lectura celor care nu au citit încă romanul. Sau despre amenințarea pe care acest personaj o aduce cu sine. Deci nu o voi face. Pot spune doar că sinergia este una foarte interesantă.

Însă adevăratul farmec al romanului constă în felul în care personajul principal descoperă realitățile concurente și modelul inocent în care uitarea cauzată de lumea în care a fost închis i-au modelat personalitatea. Din acest punct de vedere, mai ales aflând scopul pentru care Piranesi a fost închis în Casa-Labirint, alegerea numelui protagonistului e perfectă. În lumea lui, el e conectat cu toate componentele Casei. Îi vorbește și o ascultă mereu, comunică cu păsările, învață ciclurile fluxurilor mării din sălile de jos.

În fine, fără a dezvălui mai mult din acțiune, mai vreau doar să spun că am găsit absolut delicioasă meditația personajului principal asupra propriei identități.

„ – Toate astea sunt adevărate. Dar nu am mintea lui și nu am amintirile lui. Nu vreau să spun că el nu este aici. Este aici – mi-am atins eu pieptul. Dar cred că doarme. E teafăr. Nu trebuie să vă faceți griji în privința lui.”

Putem spune că transformarea pe care Casa a adus-o asupra locuitorului ei e nu doar una completă, dar și una asumată. Piranesi își acceptă sinele precedent, dar nu se mai identifică cu el. Nu-l cunoaște și nu simte nevoia de a-l cunoaște. Pentru că se simte în largul lui, este un om împăcat. Iar ideea strecurată a lumii ecou mi s-a părut de o sensibilitate aparte. Mai ales că, deși ce pleacă de aici ajunge dincolo, efemeritatea rămâne. Statuile se erodează, sălile se prăbușesc.

Una peste alta, sunt convins că această carte vă a surprinde. Oricât mă gândesc la o altă abordare, nu cred că una mai plăcută și în același timp mai ofertantă asupra acestei povești ar fi putut fi găsită. Rezolvarea misterului in perspectiva uitucă a personajului principal îi dă cititorului o senzație autentică a descoperirii, îl implică afectiv și-n același timp îi stimulează curiozitatea, motivația personajului-narator de a scormoni tot timpul printre propriile însemnări explicându-se de la sine. La fel cum și relația dintre ei și Celălalt Om este relevată treptat, trecând din idilic în frust.

Ca stil, singurul aspect pe care l-aș putea contabiliza la partea negativă ar fi acela că am găsit foarte multe enumerați, dar nu pot spune că ele m-ar fi deranjat. Nu am înțeles însă rolul scrierii cu majuscule. Nu că ar fi acest fapt deranjant.

Și nu pot încheia fără a remarca traducerea încântătoare a Roxanei Brînceanu, traducere care a făcut lectura una deosebit de plăcută.