La Cristian Vicol, istoria este mai presus decât timpul, iar dacă istoria, atât cât poate fi ea cunoscută, nu-i este suficientă, atunci îi găsește alternative imaginare. Majoritatea povestirilor sale sunt secvențe decupate din alte lumi și înrămate astfel încât să pară derivate din cea cunoscută nouă sau înrudite cu ea. Nu numai că nu au deznodământ clasic, dar nici nu au nevoie de unul. Și nici nu e vorba de universuri paralele – acestea ar fi apanajul unui scriitor de hard SF –, ci de magie și fantastic, cu care C. Vicol trăiește în simbioză.
Se conturează în povestirile sale preferința pentru două planuri care alternează fie brusc, cum se întâmplă în Vaza de porțelan, fie avertizând cititorul printr-un motto, ca în Ultimul surâs al coiotului, sau printr-o parte introductivă, ca în Iluzia magicianului. În aceasta din urmă se conturează și prezența unor ființe alese, supreme care lasă omenirea să evolueze de la sine în virtutea unui ciclu natural. Între ele însă există și una care nu admite ideea de finalitate prin dispariție definitivă și se luptă să schimbe destine, iar consecințele zbaterii sale sunt rezumate în titlul a cărui aparentă banalitate o anulează încheierea povestirii. Iluzia… are chiar trei planuri de desfășurare: vremurile încețoșate ale începuturilor, războiul și scrisorile trimise de un soldat părinților și prietenilor, ultimele două împânzite de scene de un naturalism extrem.
Tablourile care colorează Sfârșitul inocenței au trei culori dominante: roșu, cenușiu și alb. Iluzia magicianului e roșie, pătată de sângele scurs pe câmpul de luptă. Tot un text roșu e și Vaza de porțelan. Două victime și un agent al răului scaldă totul în sânge. Din păcate pentru povestire, victima feminină nu are decât rolul clișeatic de… victimă abuzată de un soț bețiv.
Lucrurile se schimbă însă în Ultimul surâs al coiotului¸un regal roșu pentru îndrăgostiții de indieni și șamani. În cel mai lung text din volum, nuvelă, nu povestire, personajele nu se plimbă în timp, ci rămân fidele secolului al XVI-lea, iar femeia, Nadie, are când aură pozitivă, când negativă, și duce autorul de mână spre încheierea care îi convine ei, răzbunând subțirimea personajului feminin din Vaza de porțelan.
Cea mai reușită proză sângerie e Ritualul. Un singur fir narativ, un singur plan și o „poantă” finală scurtă, dar salvatoare. O lume arhaică obtuză, constrânsă de tradiții și ritualuri, în care individul trăiește în ritmul anotimpurilor.
Prima proză din volum, Homo homini lupus, intră în categoria cenușiului, a unei tristeți postapocaliptice. Prima parte, foarte reușită, trădează pasiunea autorului pentru detaliile naturaliste de care vorbeam mai sus: „se așeză pe vine […] Privi printre pulpele dezgolite la aburii grei care i se rostogoleau din gură și se lipeau de umezeala pământului.” Surprinsă în două anotimpuri extreme, gerul și arșița, umanitatea traumatizată s-a prăbușit în hăul răutății care întinează toate vârstele omului și ale naturii. Tot cenușie e și proza din final, Așa s-a călit cărbunele și oțelul…, o combinație de totalitarism, Big Brother, și 1984 cu aluzii la spațiul geografic european actual. În aceste două proze, și nu doar în ele, armata e un factor represiv, iar soldatul sau ofițerul devine un Apostol Bologa distopic.
Cea mai actuală povestire din volum e Sfârșitul inocenței, cenușie și ea, cu un singur fir narativ și datare exactă: 22 octombrie 1962, dată de la care se trece la o istorie alternativă. E o proză a spațiului american, în care inocența se pierde foarte ușor. De fapt, nimeni nu e inocent în această povestire, nici măcar la începutul ei. Rămâne cea mai bună proză din volum, pentru că personajul feminin e bine realizat, pentru că nu se lungește mai mult decât trebuie, dar nici nu te lasă flămând. Și pentru că are o soluție „științifică”.
Tot la categoria istorie alternativă intră și Nemurirea nu e pentru toți. Un text cu dominantă albă, pus la punct, cu personaje politice ale mileniului nostru, care se citește dintr-o suflare, deși e împărțit și el între „atunci” și „acum”. Dar e vesel și, pe alocuri, amuzant.
Alb, dar profund introspectiv, e textul intitulat Strada Hector Berlioz, numărul 14. Se apropie evident, mai ales către final, de nuvela lui Eliade La țigănci. Însă Leonid, personaj care are nu doar nume, ci și suflet de rus, nu trece dintr-un spațiu într-altul, nici dintr-un timp într-altul, ci rămâne, trăind fericirea maximă, în mijlocul de transport menit, cel puțin teoretic, să facă trecerea între ele. Odată ce atinge starea de beție spirituală, nici pe Leonid, nici pe cititor, nu-l mai interesează dacă și unde va mai opri tramvaiul.
Concluzia care se impune când ajungi la Sfârșitul inocenței e că, în cazul lui Cristian Vicol, un singur fir narativ dă proze și personaje mai bune, mai închegate. Dar e neîndoielnic că dragostea autorului pentru fantastic și excursii în arii geografice cu mult potențial fantastic îl va îndemna să scrie mai departe proze cu defalcări temporale. El nu se va putea îndepărta niciodată de fantastic, oricât s-ar apropia, voit sau la dorința altora, de science-fiction, policier sau texte de alte facturi. Și poate că nici nu trebuie să se îndepărteze de el.
Cristian Vicol, Sfârșitul inocenței, Tritonic, 2018
Recenzie publicată în suplimentul de cultură Paralela 45 a ziarului Renașterea Bănățeană, din Timișoara, și preluat cu acordul autorului.
