Intrată în atenția publicului roman ca autoare de literatură fantastică și Fantasy, datorită prozelor scurte publicate în mai multe reviste online, Aurelia Chircu a publicat până acum trei volume de autor, toate trei fiind romane de inspirație istorică. Dacă în cazul cărților „Din ștreang” și „Taina Marchizului” acțiunea se petrece în străinătate, în ultimul ei roman, „Sâmbătă seara, în Cișmigiu”, Aurelia alege să aducă întâmplările pe străzile Bucureștiului antebelic. Și, odată cu această întoarcere acasă, apare și în roman acea notă de fantastic pe care o găseam din abundență în prozele scurte.
Suprapunând o poveste detectivistă peste una de dragoste, ambele într-un context care alunecă ușor-ușor spre supranatural, cartea o are în prim-plan pe Anemona, o fată de familie bună, care-și plănuiește o căsătorie avantajoasă. Împreună cu prietenele ei, Cesonia și Aimée, ea organizează chiar un club, în care fetele își povestesc visele din nopțile în care și-au pus busuioc sub pernă. Deși fericirea ei pare simplu de obținut – la fel ca în cazurile prietenelor ei, de altfel – , evenimentele părând că vor conduce în mod natural către căsătoria cu bărbatul de care e îndrăgostită, problemele epocii, dublate de câteva morți suspecte în oraș complică lucrurile pentru tânărul cuplu. Când în tumultul lucrurilor intervine și mătușa ei, Lisandra, cu secretele sale întunecate, acțiunea devine o combinație de Sherlok Holmes și Jack Spintecătorul. Anemona încearcă să soluționeze misterele crimelor, în vreme ce Lisandra face eforturi să înțeleagă natura bărbatului de care e îndrăgostită, ale cărui tenebre se dovedesc mult mai adânci decât par. Iar acțiunea ajunge uneori la ritmuri trepidante.
„În momentul următor, auzi o bufnitură. Sări de pe scaun și trase sertarul noptierei să scoată pistolul, dar acesta se blocă taman atunci și femeia nu reuși să ajungă la armă. De după draperie, apăru un individ într-un palton descheiat, zdrențuit și cu un cuțit în mână. O mâzgă se scurgea de pe pantofii lui găuriți la vârfuri.
Se uită la Lisandra, apoi spre geam, de parcă ar fi așteptat pe cineva să-l urmeze. Vru să spună ceva, ezită, pe urmă strânse mâna pe jungher și se avântă spre ea.”
Atmosfera epocii este evocată prin câteva cadre asupra cărora se revine constant, cum ar fi târgul de Crăciun, iar personajele vremii își găsesc un cadru propice pentru a-și aduce în atenția cititorilor conflictele proprii perioadei. Și atunci exista un soi de „generation gap”, felul în care gândesc tinerii nefiind neapărat pe placul celor mai în vârstă, însă conflictul în sine este unul mult mai estompat decât ar fi în zilele noastre.
„—Eu i-am permis să urce la tine.
– Dar credeam că nu-l placi, spuse ea, cu uimire. Oricum, așa ai dat impresia.
Ilie făcu o grimasă.
– Da, nu-l plăceam, dar Lisandra mi-a spus cât de frumos se poartă cu tine și tu, scumpa mea, strălucești, când ești în compania lui. Cum aș putea să mă opun dragostei voastre?”
Nu lipsesc din peisaj poveștile din planul doi, cele care însoțesc personajele secundare, motivându-le implicarea de o parte sau alta. Astfel, romanul scapă de o linearitate care ar fi putut deveni plicticoasă.
Ca stil, nu aș avea mare lucru de spus, cartea e scrisă în mod clasic, la persoana a treia, cu un autor omniscient, la perfect simplu. Descrierile nu lipsesc, dar nu sunt foarte pompoase, iar în privința dialogurilor, Aurelia pare a fi adepta ideii că fiecare replică trebuie să producă un efect vizibil asupra interlocutorului. Personajele nu doar că simt, dar își și arată simțămintele prin reacții imediate, după fiecare cuvânt. Fac grimase, scapă gesturi.
Nu voi dezvălui finalul poveștii, voi spune doar că povestea conduce spre el în mod natural. Și, dacă te va prinde, vei dori să-l afli. Pentru că finalul e important în economia poveștii și vei descoperi, ca cititor, o încheiere în manieră clasică pentru un conflict clasic.
