Poe, Tolstoi, Dostoievski şi Vonnegut
Toată ficţiunea este speculativă şi nu putem să nu fim de acord cu acest lucru. În acest context, a vorbi despre (supra)genul ficţiunii speculative ca domeniu distinct de afirmare şi definire literar‑artistică pare un demers riscant. Există diferenţe majore între Hans Phall al lui E. A. Poe şi Război şi pace de L. N. Tolstoi, între Fraţii Karamazov de F. Dostoievski şi Abatorul 5 al lui K. Vonnegut. Toate sunt opere de ficţiune, deşi elementele realist‑factuale abundă în fiecare. În Hans Phall şi Abatorul 5 există însă aspecte care ies din experienţa comună, redefinind modul de înţelegere al realităţii. La Poe şi la Vonnegut se relevă o dimensiune postumană, a unei ficţiuni de gradul al doilea, descriind lumi inventate, „ireale”, însă solide artistic, iterând experienţe aproape imposibile şi contacte cu entităţi evident nonumane. În centrul lor se află însă pământeni tipici, cum este escrocul mărunt şi pierde‑vară Hans Phall sau un prăpădit ca Billy Pilgrim.
Ficţiunea speculativă înseamnă supragenul care îşi subordonează literatura fantastică (fantasy), science fiction, utopiile (distopiile), ficţiunea politică şi istoriile contrafactuale (variante ale evenimentelor în cheia „ce ar fi fost dacă”), povestirile pe subiecte mitice, ba chiar şi romanul istoric. Pentru a înţelege diferenţa faţă de ficţiunea pe teme preponderent realiste, este nevoie să ne întoarcem la finalul cărţii Abatorul 5 (Slaughterhouse‑Five), unde Kurt Vonnegut îl readuce pe Billy Pilgrim în punctul de plecare, adică în subteranele abatorului din Dresda. Dacă laşul ar fi murit aici, în timpul bombardamentului din 1945, am fi avut un foarte bun roman istoric. Autorul a mers însă mai departe, iar povestea, prin procedeul discontinuităţii narative, a dobândit o aventură extraterestră a acestui erou‑antierou, inclusiv ca exponat într‑o grădină zoologică de pe planeta Tralfamadore. Este un al doilea nivel al ficţiunii, K. Vonnegut permiţând o interogaţie postumană (un posibil punct de vedere, extraterestru, nonuman) asupra unor personaje pământene poate nu foarte reprezentative.
Am schiţat aceste cadre, fără a avea pretenţia chiar şi a unei introduceri în ceea ce înseamnă domeniul generos al ficţiunii speculative, pentru a înţelege mai bine provocările ficţional‑imaginative în faţa cărora sunt puşi şi autorii români de gen. Este un lucru foarte bun că România are un număr important de autori foarte pricepuţi când vine vorba de science fiction, fantasy, ficţiune politică, toate la un loc sau separate. Câteva nume se cer amintite, din „garda veche” făcând parte Mircea Opriţă, Voicu Bugariu, dar şi Dănuţ Ungureanu, Michael Haulică, Marian Truţă, Silviu Genescu, Lucian Merişca, Sebastian A. Corn, Antuza Genescu. Există şi o generaţie mai nouă, diversă şi chiar eclectică, de remarcat fiind Daniel Timariu, Liviu Surugiu, Cătălina Fometici, Bogdan Hrib, Lucian‑Dragoş Bogdan, Teodora Matei, Marian Coman, Cristian Vicol, Ciprian‑Ionuţ Baciu, Miloş Dumbraci, Eugen Cadaru sau Alexandru Lamba. Despre unii dintre ei am scris deja în cadrul rubricii Zona F&SF din revista „Arca”. Acum este rândul lui Cristian Vicol, membru marcant al şcolii timişorene de ficţiune speculativă.
Timişoara la 1716
Cristian Vicol este scriitor, adică are imaginaţie, are talent, fraza îi curge sigură, iar textele sale sunt structurate atractiv. A absolvit specializarea Jurnalism a Universităţii de Vest din Timişoara, a continuat cu un master în acelaşi domeniu, un an fiind petrecut la Universitatea din Szeged, Ungaria. A lucrat sporadic ca jurnalist, însă o face mai des ca specialist în relaţii publice, contribuind la managementul informaţiilor pentru câteva proiecte culturale importante ale Timişoarei. În 2014, Cristian Vicol a reuşit să‑şi surprindă apropiaţii cu apariţia romanului picaresc Comoara din cetate. Este un roman de aventuri bine scris despre evenimentele istorice ale anului 1716, când prinţul Eugeniu de Savoya (cel atât de apreciat de Daniel Defoe!) a asediat cetatea Timişoarei, reuşind să o scoată de sub stăpânirea otomană. A scris şi un (foarte arătos) volum, de data aceasta non‑fiction, despre istoria locului, intitulat O scurtă istorie a Timişoarei până la 1716. Datele sunt cele reale, dar istoria/ povestea (cei doi termeni fiind intrinseci, amplificându‑se semantic reciproc) este spusă cu mult farmec, dovedind talent de scriitor. Cartea poate funcţiona ca manual de istorie (locală) pentru clasele de gimnaziu, însă poate fi o surpriză pentru orice persoană interesată. Sunt aici pagini valoroase despre principele bănăţean Pavel Chinezu, întâmplări din perioada în care Timişoara era capitala Ungariei (a regelui Carol Robert de Anjou, cel învins la Posada), dar şi teribila acţiune de pedepsire a lui Gheorghe Doja, cu toată cruzimea ei.
Dinamism şi interogaţie
Preocupările scriitoriceşti ale lui Cristian Vicol rămân însă legate de genul science fiction, iar aici cea mai importantă realizare a lui este volumul intitulat Sfârşitul inocenţei, de data aceasta unul de proză scurtă, două texte având caracteristicile unor nuvele. Textele se remarcă printr‑un amestec de SF şi fantastic, în naraţiuni pure, nervoase, deşi uneori vascularizate de un lirism difuz, care nu se autonomizează pentru a domina. Autorul a învăţat să scrie în fraze scurte, explicite, mişcate de verbe la modul predicativ, fiind limitată astfel aglomerarea de adverbe, adjective ori gerunzii, cele care fac proza să obosească destul de repede. Este mai degrabă un stil informativ, al jurnalismului, amintind de pregătirea de bază a autorului. În acelaşi timp, povestirile sale (desigur, şi schiţe, şi nuvele, căci sunt de toate tipurile), se pot defini prin acest stil direct al prozei de acţiune, dar şi prin componente descriptive şi evocatoare, într‑un dozaj inteligent, care favorizează dinamismul, o bună şi rapidă receptare. Textele pot fi caracterizate prin englezescul story, al cărui înţeles în original este mai complex faţă de limba română, însemnând şi relatare reportericească, şi poveste cu sensul de basm.
În această lume cu multe caracteristici inedite (chiar surprinzătoare) autorul inserează atent elemente recgnoscibile, topoi ai universului artistic, cum este Zacharia Kanan, din povestirea Vaza de porţelan. El este proprietarul unui magazin de curiozităţi, un alt element de referinţă culturală. Locul comun este însă răsturnat în acest text, Kanan nemaifiind martor sau agent de influenţă, ci actant într‑o piesă pe care pare să o regizeze din umbră. Textul rămâne în acest registru mai degrabă fantastic, premisa science fiction fiind greu de decelat. Autorul imaginează vaza de cristal ca armă şi ca instrument de pedeapsă pentru o femeie abuzată ani lungi de soţ. Când aceasta îşi ucide agresorul, Kanan îi oferă posibilitatea de a dispărea, pentru a nu fi reţinută. Femeia refuză, iar vaza se transformă întâi în mii de ace care o străpung, dar care apoi o înconjoară ca un iad insuportabil de porţelan. Este o parabolă aici, construită pe ideea că inocenţa nu valorează prea mult şi că nimeni în lumea aceasta nu este complet nevinovat.
Piesa de rezistenţă din acest volum este nuvela Iluzia magicianului. Textul este reprezentativ pentru întregul demers scriitoricesc al autorului, evidenţiind câteva dinte caracteristicile prozei sale. Subiectul ţine mai degrabă de sfera fantastică: un zeu sau spirit (evident nemuritor) încearcă să schimbe soarta lumii, acţionând sub formă umană. Aleph, pentru că acesta îi este numele, face mai multe încercări, toate nereuşite, aspect asupra căruia fusese avertizat de către Beth, un alt spirit etern. Aleph, deşi zeu, este un umanist, având o repulsie instinctivă faţă de morţile absurde, cum sunt victimele războaielor. În această nuvelă, C. Vicol lucrează pe două planuri, primul fiind cel al existenţei acestor spirite extramundane (nu neapărat extraterestre!), care intervin în planul al doilea, cel al lumii pământene obişnuite. Este o stratificare regăsită şi în alte texte din volum, autorul favorizând ideea că umanitatea nu este singură în existenţa ei, iar faptele, mai ales cele importante, putând fi influenţate de cineva din afară, de zei, spre exemplu. De data aceasta, ni se prezintă o încercare dramatică de a schimba soarta lumii, din păcate nereuşită. Cadrul este oferit de Primul Război Mondial (Marele Război, cum mai este cunoscut). Aleph i‑a înfăţişarea unui magician, chemat să distreze militarii britanici prinşi în luptă. C. Vicol descrie cu mână sigură ororile de pe front şi obtuzitatea comandanţilor militari ori a decidenţilor politici. Uneori, scenele sunt de un naturalism copleşitor, făcând parte din strategia de a impresiona cititorul, câştigat emoţional de partea magicianului Aleph, al cărui scop este tocmai acela de a opri carnagiul. Nu reuşeşte, deşi semnele erau promiţătoare, deoarece îi convinsese pe combatanţi să‑şi părăsească poziţiile, să dezerteze pur şi simplu. Se vor întoarce însă să reia măcelul încă vreo trei ani. Nu este doar scepticism în această tentativă de istorie contrafactuală (deoarece măcelurile descrise de autor chiar au avut loc, într‑un timp istoric cu consemnări masive), ci şi o fatalitate inevitabilă. Acest determinism istoric este anunţat încă din debutul nuvelei, la un conclav al zeilor ţinut în Egiptul antic. Este un deznodământ anunţat şi imposibil de evitat, ceea ce aminteşte de soarta implacabilă a eroilor din Iliada atribuită lui Homer. După ani de confruntări, după amânări, după multe sacrificii şi intervenţii ale unor zei puternici, inclusiv Apolo, Troia cade, fiind apoi devastată. Aşa se întâmplă şi cu personajele lui C. Vicol, care au statut de eroi doar în propaganda oficială, bine punctată în text prin decupaje din ziare.
Moartea mereu biruitoare
Pedeapsa lui Manitou este o altă piesă de rezistenţă a volumului, având structura unei nuvele. Nici aici tema nu este clar science fiction, poate nici fantastică. Se încadrează mai degrabă în aria fantasticului magic, dezvoltată în a doua parte a secolului al XX‑lea în special de scriitori sud‑americani, însă doar în două pasaje, altfel fiind cât se poate de realistă. Este o poveste despre credinţă şi habotnicie, despre dragoste, pasiune şi devotament în Lumea Nouă americană de la sfârşitul secolului al XVI‑lea. Autorul înfăţişează cu dezinvoltură comportamentele divergente dintr‑un trib de indieni, în apropierea cărora a fost ridicat un fort al coloniştilor europeni. Nadie este personajul puternic, capabil să lupte pentru ea şi pentru soţul ei cu acaparatorul şaman Achachak. Se ajunge la confruntarea cu europenii, finalul redând dimensiunea tragediei, căci vor muri cu toţii, singurii supravieţuitori fiind năpăstuiţii de odinioară Nadie şi soţul ei Wematin. Confruntarea există însă pe mai multe planuri, aşa cum ne‑a obişnuit autorul. Cele patru sau chiar cinci arii de confruntare cuprinde şi o dispută religioasă. Manitou şi Dumnezeu sunt din nou invocaţi pentru a oferi sprijin poporului ales. De data aceasta nu răspunde niciunul. Când povestea se îndreaptă spre dramaticul final al morţii colective, personajul‑cheie Nadie îşi revelează natura şi se caracterizează: „Eu sunt Manitou şi Dumnezeul vostru”, o simbioză care nu le foloseşte la nimic muritorilor cuprinşi în încleştare. Moartea este mereu biruitoare, chiar şi când împotriva ei se ridică nemuritorii.
Asemănătoare este povestirea Ritualul, unde autorul înfăţişează o lume postnucleară, de fapt una recivilizării fără tehnologie. Proza are acest pretext al noii primăveri postatomice, după ani de iarnă nucleară, când oamenii au ieşit din nou la şi în lumină, fiind capabili să semene, să culeagă şi să se bucure de recoltă. Un ritual canibalic marchează sărbătoarea, căci după o luptă, tânărul care pierde este sfârtecat şi mâncat bucată cu bucată. Este o lume rotundă, închisă, aşa cum am văzut şi în celelalte texte ale autorului, definită prin câteva caracteristici particulare, o lume care îşi conservă tradiţiile sângeroase tocmai pentru a‑şi conserva existenţa. O proză pur science fiction este Ţancurile luminii eterne. Aici autorul anticipează pe termen scurt, descriind o deplasare în teren a unui jurnalist. Acesta ajunge pe Lună, unde se află două mici colonii umane, sarcina lor fiind de a exploata zăcămintele de cesiu. Trece pe lângă o platformă orbitală construită ca loc de relaxare pentru cei bogaţi. Pe Lună totul decurge normal, până la locul numit Ţancul luminii eterne, o suprafaţă de câţiva km pătraţi, unde soarele străluceşte încontinuu. Aici sunt plasate câmpuri de oglinzi pentru producerea energiei. Ceva se întâmplă însă cu lucrătorii staţiei, care devin fantome energetice, trecând într‑un univers paralel. Proza este condusă atent, fără digresiuni, însă de data aceasta unele fapte sunt doar sugerate, lăsând o anumită incertitudine asupra lor, ceea ce nu se întâmpla în celelalte proze din volum. Este un mod interesant de a sugera imposibilitatea comunicării, chiar şi între oameni apropiaţi, care de data aceasta nu mai sunt adversari.
Copii ai erei atomice
Povestirea Sfârşitul inocenţei, cea care îşi împrumută titlul întregului volum, este o piesă science fiction, cu o miză ridicată, deoarece se înscrie în domeniul sensibil al istoriei contrafactuale. Autorul porneşte de la un fapt real, grija americanilor de a‑şi construi adăposturi antiatomice după al Doilea Război Mondial. Vine un moment când acestea devin necesare, adică în 1962, anul finalizării, în istoria reală, a crizei rachetelor nucleare din Cuba. În povestea lui C. Vicol confruntarea nu mai poate fi oprită, iar loviturile reciproce sunt de proporţii. Toate aceste evenimente apocaliptice sunt relatate prin ochii şi simţurile personajului Jenny, o fetişcană care are alte griji, mult mai importante pentru ea: e gravidă şi nu ştie cum să gestioneze această stare de lucruri, mai ales că iubitul Johnny se arată speriat de perspectiva de a deveni tată. Jenny se maturizează brusc în buncărul antiatomic şi îşi înfrânge spaimele pentru a construi o lume pentru copil. Este proza în care talentul autorului se arată nu doar în scriitură, nu doar în ingeniozitatea construcţiei literare, ci şi în reliefarea unor stări emoţionale profunde, calităţi care îl recomandă ca pe un autor obligatoriu de urmărit şi pe viitor.
În ultimul timp, Cristian Vicol este prezent în mai multe antologii, printre care fascinanta Noir de Timişoara, poate cel mai bun volum dedicat genului în România, dar şi în East of a Known Galaxy, o antologie în engleză cu autori români reprezentativi de science fiction, la acest volum C. Vicol fiind şi coeditor. Preocupările sale sunt însă legate şi de lumea filmului, domeniu unde se manifestă ca un comentator avizat. Astfel se conturează profilul unui veritabil om de cultură, un autor complex şi energic, capabil să construiască intrigi din fărâmele vieţii, exploatând la sânge banalul unor existenţe, care niciodată nu sunt ce par a fi. Cu alte cuvinte, C. Vicol este un scriitor ce merită urmărit. Și citit.
***
Articol preluat din ARCA, Nr. 2 / 2020, Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad, cu voia autorului și redacției. ARCA online = ISSN 1584-4250. Redactor-şef fondator: Vasile Dan.
